Zilele trecute, Alexandra Florescu, single mother-ul marketingului Nemira și unul din cei mai avizi cititori pe care îi cunosc, se întreba pe drept cuvânt de ce în mediile influensăro-opinio-jurnalistice se discută atât de puțin despre dispariția probabilă – sau posibilă – a Dilemei. Motivul meu e că discuția nu se prea poate purta decât în clișee. Dar tocmai de aceea are sens. Continue reading
Adina Popescu de la “Dilema veche” mi-a propus o discuție pe tema personajului, ca idee și cu aplicare în imediatul politic. Am acceptat cu plăcere și vă trimit la site-ul revistei, fiindcă mi se pare că ce-a ieșit are mult sens. Vedeți acolo care e diferența dintre un mogul și un ciocoi și ce inserție istorică are baronul local. Se adaugă o distribuție completă, din politicieni contemporani, a “Scrisorii pierdute”.
Am început să punem pe net conținutul de la The Industry nr. 7 și începutul e, bineînțeles, cover story-ul. De data asta e vorba de paywall, pornind de la încercarea curajoasă a “Dilemei vechi” de a-și monetiza cititorii. Puteți citi pe site prima parte, referitoare la săptămânalul fondat de Andrei Pleșu și precedente gen “Academia Cațavencu” sau “Gazeta Sporturilor”; în zilele următoare o să mai postăm părțile despre modele de succes din afară și viitorul întregii povești. Sau ceea ce putem spune în momentul de față despre acest viitor. Continue reading
O știre pe care am făcut-o pentru The Industry: “Dilema veche” introduce plata pe site. Mi se pare ceva care merită urmărit, fiindcă numai un brand premium și distinct poate ridica astfel de pretenții. Pe site se vor găsi gratis destule în continuare, iar conținutul cu plată va fi augmentat față de ce e în prezent.
Detalii pe TheIndustry.ro, unde găsiți un scurt interviu cu Mircea Vasilescu.
“Dilema veche” mi-a cerut un text legat, desigur, de media. Mi s-a părut un subiect fierbite ceea ce o să ne pască în campania sau campaniile din 2012.
O să vină campania, o să se umple iar tejghelele de ziare prost tipărite, cu frontispicii strâmbe, a căror cerneală ți se ia pe degete și care strigă isteric, din titluri, contra lui Băsescu, Ponta, Antonescu, nu-i așa? Că doar așa a fost la fiecare alegeri.
Ei bine, nu. Ceva o să se întâmple. Dar nu ca la fiecare alegeri.
Problema e serioasă, fiindcă istoria presei de după 1989 e condiționată de cicluri electorale; am mai scris asta acum câțiva ani. În 1992, de primele alegeri, a apărut „Evenimentul zilei”, ziarul care a revoluționat presa. În decembrie 1995, foarte puțin înainte de venirea Convenției la putere, s-au ivit PRO TV și, mai puțin știut, „Avantaje”, revista care înseamnă apariția presei glossy de tip occidental. 2000-2001 e începutul regresului, când o presă vocală și deprimată se transformă parțial în clientelă a guvernului Năstase, dar și momentul de explozie al formulei de tabloid, prin „Libertatea” repoziționată, care începea să crească. În fine, 2004-2005 înseamnă începutul euforiei investitorilor români în media, iar 2008-2009 e un fel de 2000-2001, o perioadă de aliniere și polarizare a unor branduri oricum sărăcite de criză și lipsite de prestigiu.
Deci: istoria se repetă? Continue reading
“Dilema veche” mi-a solicitat un text despre ceea ce s-a întâmplat la “Academia Cațavencu”. Era înainte de anunțurile referitoare la “Cațavencii” și preluarea de către Th. Denis Dinulescu a titlului originar, dar pot să mă laud că ce-am spus stă în picioare. Postez textul și aici:
Academia Cațavencu? E revista făcută de niște tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu și după aceea au încurcat-o. Și ei, și revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ți l-ar putea furniza un trecător mai isteț, dacă ai face interviuri pe stradă. Și cam ăsta și e rezumatul celor peste 20 de ani de jurnalism amuzant, inteligent, exasperat, curajos, manierist, exasperant, interesat, pe care l-au prestat în acolada revistei fondatorii ei și succesorii lor. Totuși, la judecata comună se impune un corectiv: e drept, tipii care au făcut revista au încurcat-o, împreună cu ea, cu revista. Dar nu neapărat – sau nu numai – din cauza inamicului public Vîntu.
Pe la începutul lui 2010, Realitatea-Cațavencu era încă „trust“ și jurnaliștii de la Academia Cațavencu încă nu se scindaseră în revista-mamă și Kamikaze. Stenogramele erau, ca să spun așa, stenografiate, dar încă nepublicate, iar cîțiva dintre oamenii de la Academie și sateliții ei apăreau la Realitatea TV. Am dat atunci peste un număr de prin primăvara lui 1996. În care Adrian Păunescu declama de pe copertă: „Dacă ajung președinte, un singur lucru mă sperie: va trebui să mă pup singur în cur“. Titlul de deschidere: „Porcu’ vrea în Postu’ Mare“, cu trimitere nu neapărat la Paști, cît la intenția poetului de a candida la prezidențiale, cele la care Emil Constantinescu era, pe atunci, doar un aspirant.
Academia Cațavencu, 27 februarie 1996
La acel început al lui 2010, cei care ticluiseră această primă pagină în 1996 erau colegi (de ecran, cel puțin) cu Adrian Păunescu, care se afla, încă, pe lumea asta. Să-i crucificăm? Să le căutăm circumstanțe atenuante? Continue reading
Dilema veche mi-a cerut un text pe tema marketingului de ziar/revistă, adică a celebrelor inserturi. Am scris o chestiune la persoana I, fiindcă e o poveste la care s-a nimerit să contribui destul de tare. Și asta, înainte de toată nebunia care e pe punctul de-a se stinge. Vedeți mai jos:
Vara trecută, în căutare de apă minerală: traversez intersecția către chioșcul de ziare. Acolo, dau cu ochii de un CD “Jurnalul național” cu Dan Aldea. Mă uit pe lista de piese, descopăr și lucruri din “Lume albă”, albumul Sfinxului pe care eu nu l-am văzut reeditat după 1990. Cer obiectul. Vânzătorul, amabil: “Aveți ce face cu ziarul?” Nu, n-am.
Vânzătorul scotocește totuși sub tejghea și scoate un pătrățoi gros de hârtie împăturită. Îl apropie de cititorul de coduri de bare, acesta dă de Numărul Fiarei, piuie. “E altul, dar tot aia e…”
Scena e familiară. În perioada 2006-2009, presa scrisă din România a trecut printr-o furie a “inserturilor”, adică a cadourilor puse în țipla revistei sau date odată cu ziarul. Cadourile au fost – și sunt – de cele mai multe ori cărți, CD-uri sau mai nou DVD-uri cu filme și seriale, dar istoric era vorba și de alte lucruri.
De unde credeți că știu toate astea? Fiindcă am fost unul dintre cei care au inventat genul ăsta de nebunie. Și nu în 2006, ci în 1999. Sper ca Ringier, unde am contribuit la apariția acestui gen de business, să nu se supere pe mine pentru detaliile pe care le dau aici, doar au trecut mai bine de 10 ani. Continue reading
Așa cum v-am promis mai demult, vă ofer linkul de download gratuit al unei cărțulii electronice, “Dilemele lui Comanescu”. E vorba o culegere de articole din “Dilema”, pe care o puteți obține în două formate:
Cartea poate fi citită și online, de exemplu, pe Scribd:
“Dilema” mi-a cerut un articol despre taxa TV, a cărei desființare a fost adoptată tacit de Camera Deputaților acum câteva săptămâni. Cum am mai vizitat cel puțin odată subiectul, la modul serios, mi-am imaginat un exercițiu contrafactual, plasat prin 2012, în preajma alegerilor pentru uninominal. Adică o piață fără (taxa) TVR, la timpul viitor.
Taxa TV. Exercițiu de desființare
Ce-ar fi să desființăm, totuși, taxa TV? Pînă acum am argumentat, la mine pe blog și în ziarele care m-au întrebat despre asta, că așa ceva e foarte pernicios pentru sistemul media românesc. Dar, pînă la urmă, de ce nu? Hai s-o facem, ca să vedem ce se întîmplă fără ea, fără taxă.
Ne mutăm cu gîndul, deci, undeva în septembrie 2012. De ce tocmai atunci? Pentru că „se fierbe“ campania electorală. Rămasă fără veniturile din abonamente, Televiziunea Română și-a oprit emisia undeva în vara lui 2011, după o serie de mitinguri cu o participare de 1000-2000 de persoane, recrutate de sindicatele din TVR dintre cei 3200 de angajați și rudele lor. Mitingiștii n-au stîrnit nici un fel de simpatie, ba chiar vedetele TVR Iuliana Marciuc, Marina Almășan și Sorin Burtea, au fost huiduite de trecători atunci cînd s-au arătat prin piețe. E clar de ce.
Ce pierde TVR prin privarea de taxe, inițiată de PSD ca măsură de represalii pentru tendențiozitatea pro-PDL și adoptată tacit de Camera Deputaților, în februarie 2011? Continue reading
Dat fiind că v-am supus la oarece chinuri pentru ca să puteți comenta aici, adică trebuie să cereți un cont la officeATcomanescuDOTro, mi s-a părut de bun simț ca de la un punct încolo să vă ofer și niște beneficii. Primul dintre ele este o carte electronică, culegere a articolelor pe care le-am scris între 2006 și 2010 în “Dilema veche”, intitulată, previzibil dar zic eu nimerit, “Dilemele lui Comanescu”.
Am gândit o copertă simplistă, care să spună ceva în chip de thumbnail, cum se vede pe majoritatea platformelor.
Cartea va fi disponibilă pentru download la publicul larg peste câteva săptămâni; beneficiul subscriberilor de pe Comanescu.ro este faptul că o pot citi în premieră și au acces la adresa mea personală de e-mail, unde îmi pot trimite comentarii sau observații. Deocamdată puteți descărca un fișier demo, format ePUB, de aici.
Formatul ePUB e unul “la liber”, ca și “Dilemele lui Comanescu”, compatibil cu o gamă largă de device-uri mobile. Ca să citiți cartea vă recomand: Continue reading
