10 chestii de învățat din “Get Back”, filmul Beatleșilor

Pe 25-27 noiembrie, Get Back, documentarul în trei părți al lui Peter Jackson despre apariția chinuită a albumului “Let it Be” al Beatleșilor, a avut premiera pe Disney Plus, din păcate nu și în România. Site-ul poate fi accesat printr-un VPN, acolo găsiți de pildă și The Mandalorian și Nomadland. Pentru cei care au navigat în zona Anthology/bootleguri/alternate takes ale trupei, documentarul e un festin în sine. N-o să insist în direcția asta, fiindcă fanii absoluți Beatles sunt mulți, dar mai puțini decât cei care se interesează în general de creativitate. Legat de aceasta din urmă, există câteva concluzii interesante.

  1. Cât de disciplinată creativ era cea mai mare trupă a tuturor timpurilor chiar în perioada ultimă de răsfăț și în punctul de minimum sau indisciplină sau disfuncționalitate absolut. La un moment dat, ajung să tragă atâtea duble din Don’t Let Me Down, încât și ei, și Glyn Johns, inginerul de sunet, încep să se întrebe dacă mai folosește la ceva.
  2. Cât perfecționism și câtă muncă e în spatele unor piese care sună lejer, lipsit de efort. Beatleșii nu au fost muzicieni cultivați în sens clasic, al cititului de note și teoriei muzicale, dar erau preocupați de construcția pieselor și de culori sonore. Nimic nu e întâmplător și nici neglijent în piesele pornite de la ideea de a face un album în condiții de cvasi-live, fără prea multe șmecherii de studio.
  3. Câtă toleranță îți trebuie ca să faci ceva într-o echipă. În esență, în 1969 grupul era dat peste cap de moartea lui Brian Epstein, “figura paternă” neverosimilă care îl adusese pe culmi. McCartney își asumă rolul de leader, dar din documentar reiese destul de clar că nu e un rol pe care și l-a dorit în mod special. Lennon e în prima parte a înregistrărilor total apatic, din cauza drogurilor și a relației cu Yoko Ono. În ambianța înghețată a studiourilor Twickenham, lucrurile se urnesc greu de tot, cu discuții neplăcute și un Harrison din ce în ce mai frustrat, care la un moment dat își anunță plecarea din trupă.
  4. Câtă intoleranță și cruzime se ascund chiar în acest gen de toleranță. Harrison fusese adus la capătul răbdării din cauza rolului de Beatle junior pe care îl avusese încă de la începuturile trupei, iar Lennon și McCartney erau prea puțin deschiși la ideile lui, compozițiile lui și un rol mai important în trupă. Imediat după plecare, Lennon și McCartney recunosc într-o discuție privată că nu-l menajaseră în niciun fel și nu îi oferiseră “bandaje pentru rănile” pe care i le făcuseră. Reușesc să-l convingă să se întoarcă ulterior.
  5. Cât contează buna dispoziție pentru a duce orice act creativ la sfârșit. E o lecție importantă mai ales în România, unde lucrurile se fac în mare măsură cu nervi, umilințe și înjurături. Albumul – și trupa – se pun în mișcare în momentul în care se mută din neplăcutele studiouri Twickenham în ambianța mai intimă de la Apple și în formulă apare Billy Preston, keyboardist pe care cei patru îl cunoșteau de la începuturile lor din Hamburg.
  6. Tot despre bună dispoziție: nu știu cum arată integral cele 60 de ore de filmări din care Peter Jackson a extras vreo opt de montaj, dar procentul de scâlâmbăieli și aleatoriu e uriaș. Cântece de la începuturi cântate ca-n 1969, Two of Us livrat printre dinți încleștați de Lennon și McCartney, McCartney cântând despre divorțul lui Yoko Ono pe Oh, Darling (piesa avea să apară pe Abbey Road). Joaca, chiar prosteala, și riscurile asumate de bunăvoie se închid în majoritatea cazurilor în produse cizelate și deloc ridicole.
  7. Cât contează planificarea, în egală măsură cu improvizația și episoadele ludice. În ultimă instanță, Let it Be n-a ieșit așa cum și-l doreau Beatleșii pur și simplu din cauza unui program foarte strâns, dictat de sărbători și plecarea la filmări a lui Ringo Starr.
  8. Cât de inutilă e aceeași planificare, cel puțin în ideea respectării ei în produsul finit. Ideea de la care pornise albumul era ca Beatles să redevină o trupă de live, care să cânte împreună, fără tehnici de studio sofisticate. Documentarul ar fi urmat să se închidă cu un concert transmis live la TV. Până la urmă, a ieșit un set de cinci piese (cântate în total de nouă ori) pe acoperișul Apple, iar restul bucăților de pe album au fost terminate în studio, după.
  9. Nici pentru Beatleși, aflați la momentul respectiv pe acoperișul lumii, nu existau certitudini. Albumul a ieșit diferit de ceea ce își doreau și în loc să revitalizeze trupa, a făcut-o bucăți. Varianta lansată inițial a beneficiat de aportul producătorului Phil Spector, cu adaosuri care au fost considerate mai ales de McCartney excesive. Review-urile de la lansare au fost primele și singurele negative ale unui album Beatles.
  10. Ce-nțeleg presa și posteritatea din toate astea. Presupunând că cineva va remarca la un moment dat un produs al tău intelectual, el poate avea oricând soarta Let it Be: mai degrabă subiect de scandal decât operă de sine stătătoare. Let it Be (care trebuia să se numească inițial Get Back, de unde și numele documentarului) a fost îndelung discutat ca moment/prilej de despărțire a Beatleșilor. Până la apariția lui, ideea generală era că Paul McCartney nu a mai suportat prezența lui Yoko Ono în studio și influența acesteia asupra lui John Lennon. În Get Back asistăm însă o discuție petrecută în absența celor doi, în care McCartney încearcă să fie cât de fair poate. Le spune celorlalți că nu au niciun drept să încerce să îl despartă pe John de Yoko și că e normal ca cei doi să fie împreună, trupa nu are cum să se opună. “Vă dați seama ce ridocol va fi ca peste 50 de ani toată lumea să spună că Beatleșii s-au despărțit fiindcă Yoko stătea pe o boxă?”

Au trecut 52.

4 thoughts on “10 chestii de învățat din “Get Back”, filmul Beatleșilor”

    1. poolica, tu, precum altzii din generatzia snowflake, habar n-ai ce insemana comunismul. Eshti “ofensat”, “agresat” de cineva, gata, respectivu’ e comunist :))))

  1. Tocmai am ajuns la concluzia ca scrisul este o prostie.

    Multi scriu dar putini STIU SI SE SI PRICEP CU ADEVARAT LA CEEA CE SCRIU! Si aici sunt foarte serios cand zic asta…

    Cei care scriu de multe ori repeta ce au citit de pe la altii. Ce citesc… o opinie? Adevarul?

    Cei care citesc in general nici nu prea gandesc, ei trebuie sa afle de la altii tot felul de lucruri. Nu pot sa adune “date” si sa isi dea seama singuri care e “realitatea”, sa traga ei concluzia.

    Deci eu sunt un ganditor ba, nu un cititor, asa, ca sa stiti si voi cu cine aveti de-a face.

    Dar tu, Comanescule, esti, pentru mine, un mare jurnalist! Mi piace.

Leave a Reply

Your email address will not be published.