Știm, sau bănuim, cu toții, că cipurile de calculator sunt indispensabile în viața noastră, de la mobil la mașină și frigider sau cuptorul cu microunde, care încep să devină inteligente, cu sau fără ghilimele. Dar în ce fel devin ele, cipurile, o problemă geopolitică? Răspunsul la întrebarea asta se găsește într-o carte apărută în românește la Humanitas, Războiul cipurilor de Chris Miller, pe care am tradus-o cu un sentiment de revelație. Foarte pe scurt, el se leagă de faptul că primele cipuri cu răspândire relativ largă din lume au fost produse pentru programul Apollo și racheta nucleară Minuteman. Ca și de faptul că lanțurile de aprovizionare ale industriei de cipuri sunt în același timp un exemplu timpuriu de globalizare și cele mai complexe existente la ora actuală în lume.
Autorul Războiului cipurilor, Chris Miller, e un tânăr istoric de la Tufts University cu o înțelegere perfectă a tehnologiei, care scrie ca un jurnalist (în sensul bun), capabil să dezgroape cele mai interesante nuanțe ale problemei în interviuri off the record cu insideri găsiți și convinși să povestească cu abilitate.
În carte, totul începe odată cu apariția Silicon Valley și se termină în trecutul foarte recent, după criza COVID, care a întrerupt lanțurile de aprovizionare cu semiconductori și în consecință a pus pe butuci industria auto germană. Aflăm de ce și cum au ajuns cipurile unul dintre cele mai litigioase puncte din relația China-SUA și că, pe termen lung, poziția Americii e oarecum amenințată. Războiul… e o poveste pasionantă, în care sclipirile de creativitate tehnică dansează cu intuițiile de business geniale pe toată harta geopolitică a lumii. Ca să vă fac poftă să o citiți, vă ofer mai jos capitolul introductiv.
Introducere
Distrugătorul USS Mustin a apărut la extremitatea nordică a Strâmtorii Taiwan pe 18 august 2020, cu tunul lui de cinci inchi îndreptat către sud, cu misiunea de a trecere prin strâmtoare, pentru a sublinia faptul că apele acesteia sunt internaționale, și nu controlate de China – cel puțin deocamdată. Pe când nava se deplasa spre sud, un vânt persistent dinspre sud-est mătura puntea. Norii de mare altitudine aruncau umbre pe suprafața oceanului, care părea interminabil, până la marile porturi din Fuzhou, Xiamen, Hong Kong și toate celelalte puncte comerciale de pe coasta Chinei de sud. La est se ridica, în depărtare, insula Taiwan. Coasta ei întinsă, intens populată, lăsa să se vadă, la depărtare, vârfurile înalte ale munților ascunse în nori. La bordul navei, un marinar cu șapcă rotundă, de baseball, și o mască chirurgicală își ridică binoclul și scrutează orizontul. Apele sunt pline de cargouri, care duc bunuri produse în fabricile Asiei către consumatorii din lumea întreagă.
La bordul USS Mustin, un șir de marinari e aliniat, într-o cameră întunecată, în fața unui mozaic de ecrane multicolore, pe care sunt afișate date provenind de la avioane, drone, alte nave și sateliți, evidențiind diferite mișcări din bazinul indo-pacific. Pe puntea lui Mustin, se învârte un radar ale cărui semnale se duc la computerele navei. Tot acolo, nouăzeci și șase de celule de lansare așteaptă, încărcate, fiecare capabilă de a trage rachete care pot lovi cu precizie avioane, nave sau submarine aflate la zeci sau chiar sute de mile de distrugător. În crizele din Războiul Rece, armata SUA făcuse amenințări cu forța nucleară brută, în favoarea Taiwanului. Astăzi, se bazează pe microelectronică și lovituri de precizie.
În timp ce USS Mustin trece prin strâmtoare, înțesat de arme computerizate, Armata de Eliberare a Poporului anunță, ca răspuns, o serie de exerciții de tir real în zona Taiwanului, ca antrenamente pentru ceea ce un ziar controlat de Beijing numise „operațiunea de reunificare prin forță“. Dar, în această zi, liderii chinezi sunt mai puțin îngrijorați cu privire la marina SUA, decât de o reglementare obscură a Departamentului de Comerț al SUA, pe nume Entity List, care limitează transferul tehnologiilor americane în alte țări. Inițial, Lista Entităților fusese folosită în primul rând pentru limitarea exporturilor de tehnică militară, ca subansamblurile de rachetă sau cele nucleare. În prezent, însă, guvernul SUA a înăsprit drastic regulile referitoare la cipurile de computer, devenite ubicue nu numai în sistemele militare, ci și în bunurile de consum.
Ținta e Huawei, gigantul tehnologic chinez, care vinde smartphone-uri, echipament de telecomunicații, servicii de cloud computing și alte tehnologii avansate. SUA se tem că produsele Huawei au prețuri atât de atractive parțial din cauza subvențiilor guvernului chinez, încât peste puțină vreme ar putea forma coloana vertebrală a următoarei generații de rețele de telecomunicații. Dominația Americii asupra infrastructurii tehnice a lumii este amenințată. Importanța geopolitică a Chinei riscă să crească. Pentru a lupta cu această amenințare, Statele Unite interzic Huawei cumpărarea de cipuri de computer avansate, produse cu tehnologii americane.
Peste puțin, expansiunea globală a companiei chineze se oprește. Linii întregi de produse devin imposibil de fabricat. Veniturile scad dramatic. Avem de-a face cu un gigant corporatist care e pe punctul de a se asfixia tehnologic. Huawei descoperă că, la fel ca toate celelalte companii chinezești, este total dependent de entități străine pentru a produce cipurile pe care se bazează toate dispozitivele electronice moderne.
Statele Unite au, încă, o pârghie de control total asupra cipurilor de siliciu care au dat numele Silicon Valley, deși în ultima vreme au ajuns într-o poziție periculos de slabă. China cheltuiește, în acest moment, mai mulți bani, anual, pentru a cumpăra cipuri decât pentru a importa petrol. Semiconductorii sunt incluși în toate tipurile posibile de dispozitive, de la smartphone-uri la frigidere, adică bunuri de consum interne sau, dimpotrivă, de export, pentru China. Strategi de cafenea discută despre „Dilema Malacca“ a Chinei – trimitere la principalul canal navigabil dintre Pacific și Oceanul Indian – și capacitatea ei de a accesa stocuri de petrol și alte materii prime pe criză. Totuși, Beijingul este mai preocupat de blocadă așa cum este măsurată în byți decât în cisterne. China își dedică cele mai bune minți – și miliarde de dolari – dezvoltării propriilor tehnologii de semiconductori, într-o tentativă de a se elibera din „strânsoarea cipurilor” americană.
Dacă Beijingul reușește, va redesena economia globală și va reseta balanța de putere militară. Al Doilea Război Mondial a fost decis de oțel și aluminiu și urmat, la puțină vreme, de Războiul Rece, care a fost definit de armele atomice. Rivalitatea dintre Statele Unite și China poate fi tranșată însă de puterea de calcul. Strategii de la Beijing și Washington înțeleg, astăzi, că toate tehnologiile avansate – de la învățarea automată la sisteme de rachete, de la vehicule automatizate la drone înarmate – au nevoie de cipuri de ultimă generație, cunoscute și sub numele mai formale de semiconductori sau circuite integrate. Producția acestora este controlată de un număr foarte mic de companii.
La cipuri ne gândim rar. Și, cu toate acestea, ele au creat lumea modernă. Soarta națiunilor a început să depindă de capacitatea lor de a folosi puterea de calcul. Globalizarea, așa cum o știm, nu ar exista fără comerțul cu semiconductori și produsele electronice pe care aceștia le fac posibile. Supremația militară a Americii pornește în mare parte din abilitatea ei de a găsi utilizări militare pentru cipuri. Creșterea spectaculoasă a Asiei din ultima jumătate de secol a avut loc pe fundații de siliciu, iar economiile ei în plină dezvoltare au sfârșit prin a se specializa în fabricarea de cipuri și asamblarea de computere și smartphone-uri, care pot funcționa numai cu astfel de cipuri.
În miezul operațiunilor oricărui calculator se află nevoia de milioane de 1 și 0. Întregul univers digital constă în aceste două numere. Fiecare buton de pe iPhone-ul dumneavoastră, fiecare email, fotografie și video de YouTube – toate acestea și multe altele sunt, în ultimă instanță, codificate în șiruri uriașe de 1 și 0. Dar, în sine, aceste numere nu există ca atare. Sunt ipostaze ale curentului electric, care e fie pornit (1), fie închis (0). Un cip este o grilă de milioane de tranzistori, mici întrerupătoare electrice care pornesc și se opresc pentru a procesa cifrele, a și le reaminti și a converti lucruri din lumea reală ca imaginile, sunetele și undele radio în milioane și milioane de 1 și 0.
În timp ce USS Mustin înaintează către sud, fabricile și facilitățile de asamblare de pe ambele maluri ale strâmtorii macină, pe bandă, componente pentru iPhone 12, care mai avea doar două lui până la lansarea din octombrie 2020. Cam un sfert din veniturile industriei de cipuri vin de la telefoane. Mult din prețul unui telefon nou acoperă semiconductorii din interior. În ultimul deceniu, fiecare nouă generație de iPhone a fost lansată cu unul dintre cele mai avansate procesoare din lume. În total, pentru a construi un smartphone, îți trebuie peste o duzină de cipuri, dintre care unul gestionează bateria, un altul conexiunile Bluetooth, Wi-Fi, rețeaua celulară, partea audio, camera și altele.
Câte cipuri dintre acestea sunt fabricate de Apple? Niciunul. Pe cele mai multe le cumpără din gama de semiconductori disponibili: cele de memorie, de la Kioxia, din Japonia, cele de radio, de la Skyworks, din California, cele audio de la Cirrus Logic, companie cu sediul în Austin, Texas. Apple își proiectează intern procesoarele ultra-complexe pe care rulează sistemul de operare al iPhone-ului. Dar colosul din Cupertino, California, nu poate produce aceste cipuri. Nici vreo altă companie din Statele Unite, Europa, Japonia sau China. Astăzi, cele mai avansate procesoare de la Apple – posbil, și din întreaga lume – pot fi produse de o singură companie, într-o singură clădire, cea mai scumpă fabrică din istoria omenirii, care, în dimineața de 18 august 2020, era doar la câteva zeci de mile de pupa lui USS Mustin, la tribord.
Fabricarea semiconductorilor și miniaturizarea lor sunt cea mai mare provocare inginerească a timpurilor noastre. Azi, nici o fabrică din lume nu este capabilă să producă cipuri cu mai multă precizie decât Taiwan Semiconductor Manufacturing Company, mai cunoscută sub numele de TSMC. În 2020, pe vremea când lumea întreagă suspina sub izolări, determinate de un virus al cărui diametru măsoară în jur de o sută de nanometri – miliardimi de metru -, cea mai avansată facilitate a TSMC, Fab 18, grava labirinturi microscopice de tranzistori minusculi, conturând forme mai mici decât o jumătate din dimensiunea Coronavirusului, a suta parte din cea a unei mitocondrii. TSMC devenea capabilă de acest proces repetitiv la o scară nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Apple urma să vândă peste 100 de milioane de iPhone 12, puse toate în mișcare de un procesor A14 cu 11,4 miliarde de tranzistori minusculi, gravați în siliciu. În numai câteva luni, cu alte cuvinte, pentru numai unul dintre cele peste douăsprezece cipuri ale unui iPhone, Fab 18 a TSMC a fabricat mult peste 1 catralion de tranzistori – adică un număr cu optsprezece zerouri. Anul trecut, industria cipurilor a produs mai mulți tranzistori decât totalul tuturor bunurilor produse de celelalte companii, din toate celelalte ramuri industriale, în toată istoria umană. Nicio altă cifră nu se apropie de aceasta.
Nu mai demult de acum șaizeci de ani, numărul de tranzistori dintr-un cip era nu de 11,8 miliarde, ci de 4. În 1961, undeva, la sud de San Francisco, o mică firmă pe nume Fairchild Semiconductor a anunțat un nou produs pe care îl numise Micrologic, un cip de siliciu care conținea patru tranzistori. În curând, compania a descoperit moduri de a include în cip doisprezece tranzistori, apoi o sută. Cofondatorul Fairchild, Gordon Moore, a remarcat în 1965 că numărul de componente care pot fi incluse în fiecare cip se dubla anual, pe măsură ce inginerii învățau să producă tranzistori tot mai mici. Predicția lui – că puterea de calcul a cipurilor va crește exponențial – a ajuns să fie numită „Legea lui Moore“ și l-a făcut pe Moore să profețească invenția unor dispozitive care în 1965 păreau cu totul futuriste, ca „ceasurile electronice“ sau „computerele domestice“ și chiar „echipamente personale de comunicații“. Privind înainte, din 1965, Moore prevedea cel puțin un deceniu de creștere exponențială – dar această rată incredibilă de progres a continuat vreme de nu mai puțin de o jumătate de secol. În 1970, cea de-a doua companie fondată de Moore, Intel, a dezvăluit existența unui cip de memorie care putea reține 1024 de unități de informație („biți“). Costa în jur de 20 de dolari, cam doi cenți pe bit. Astăzi, cu 20 de dolari poți cumpăra o memorie flash care poate stoca peste un miliard de biți.
Când ne gândim la Silicon Valley, așa cum arată în ziua de azi, mințile noastre își imaginează rețele sociale și companii de software, mai degrabă decât materialul după care a fost numită valea. Și totuși, Internetul, cloud-ul, social media și întreaga lume digitală există numai și numai pentru că inginerii au învățat să controleze cele mai mici mișcări ale electronilor, pe când aceștia gonesc prin fragmentele de siliciu. Big tech nu ar exista dacă costul procesării și stocării de 1 și 0 n-ar fi scăzut de un milion de ori în ultima jumătate de secol.
Această dezvoltare incredibilă se datorează în parte unor oameni de știință sclipitori și unor fizicieni laureați cu Premiul Nobel. Dar nu orice invenție creează un start-up de succes și nu orice start-up anunță o întreagă industrie care va transforma lumea. Semiconductorii se răspândesc în întreaga societate pentru că companiile au descoperit noi tehnici de manufacturare a lor, cu milioanele, fiindcă managerii exigenți fac permanent tot ceea ce pot pentru a scădea costurile și fiindcă antreprenorii creativi își imaginează noi moduri de utilizare a lor. Esența Legii lui Moore este în egală măsură meritul specialiștilor în producție, în materii prime și al marketing managerilor, pe cât este opera fizicienilor și a specialiștilor în inginerie electrică.
Localitățile aflate la sud de San Francisco – care nu au început să fie numite Silicon Valley decât la începutul anilor 1970 – au fost epicentrul acestei revoluții fiindcă au combinat expertiza științifică, know-how-ul referitor la producție și gândirea de business vizionară. California dispunea de o mulțime de ingineri calificați în industria aeronautică sau cea radio, care absolviseră Stanford sau Berkeley, ambele burdușite cu dolarii Departamentului de Apărare, din cauză că armata SUA încerca să își consolideze avantajul tehnologic. Cultura californiană a contat însă, la fel ca orice altă structură economică. Cei care părăsiseră Coasta de Est a Americii, Europa sau Asia ca să construiască industria de cipuri citează adesea o senzație a oportunității fără margini, în deciziile lor de mutare în Silicon Valley. Pentru cei mai inteligenți ingineri din lume și cei mai creativi antreprenori, nu exista, pur și simplu, un alt loc mai pasionant.
Odată ce industria cipurilor a prins formă, ea s-a dovedit imposibil de dislocat din Silicon Valley. Lanțurile de aprovizionare cu semiconductori de astăzi necesită multe componente din multe orașe sau țări, dar aproape orice cip creat vreodată are o legătură de un fel sau altul cu Silicon Valley sau este produs cu unelte proiectate și construite în California. Vasta rezervă de expertiză științifică a Americii, alimentată de fondurile guvernamentale pentru cercetare și stimulată de iscusința cu care erau momiți cei mai grozavi oameni de știință din alte țări, a furnizat cunoștințele de bază necesare pentru avansurile tehnologice care au urmat. Rețeaua de firme de venture capital și bursele de valori le-au furnizat start-up-urilor capitalul necesar pentru creștere și au scos de pe piață nemilos companiile care nu aveau rezultate bune. Între timp, cea mai mare piață de consum din lume, SUA, a făcut posibilă creșterea care alimentează investițional decenii de cercetare și dezvoltare a noilor tipuri de cipuri.
Alte țări nu au reușit să țină pasul, dar au avut rezultate bune atunci când au reușit să se integreze profund în lanțurile de aprovizionare ale Silicon Valley. Europa posedă insule izolate de expertiză în materie de semiconductori, mai ales în producția de mașini-unelte necesare pentru a confecționa cipurile și în proiectarea arhitecturilor de cipuri. Guvernele asiatice din Taiwan, Coreea de Sud și Japonia și-au făcut loc cu coatele în piața cipurilor subvenționând companii private, finanțând programe de training, păstrând jos rata de schimb a propriilor monede și impunând taxe pe cipurile importate. Această strategie a generat capabilități economice pe care nu le posedă nimeni altcineva, dar pe care nu le-au putut crea decât în parteneriat cu Silicon Valley, continuând să se bazeze în mod fundamental pe uneltele de prelucrare, software-ul și clienții din SUA. Între timp, cele mai de succes firme de cipuri americane au construit lanțuri de aprovizionare care se întind în toată lumea, scăzând costurile și generând expertiza care a făcut Legea lui Moore posibilă.
Astăzi, grație acesteia, semiconductorii se ascund în orice dispozitiv care are nevoie de putere de calcul – iar în epoca Internet of Things asta înseamnă în mare măsură orice dispozitiv. Chiar și produse vechi de o sută de ani, ca automobilele, includ acum echivalentul a o mie de dolari în cipuri. Dat fiind că acestea nu existau acum șaptezeci și cinci de ani, este o evoluție extraordinară.
În timp ce USS Mustin naviga către sud, în august 2020, lumea de-abia începea să conștientizeze dependența noastră de semiconductori – și dependența noastră de Taiwan, care manufacturează cipurile care generează o treime din puterea de calcul pe care o producem în fiecare an. TSMC-ul taiwanez produce aproape toate cipurile avansate de procesoare din lume. Atunci când COVID-ul a lovit lumea în 2020, a perturbat și industria cipurilor. Unele dintre fabrici au tras obloanele temporar. Vânzările de cipuri pentru automobile au scăzut dramatic. Cererea de PC-uri și centre de date a explodat, fiindcă toată lumea se pregătea să lucreze de acasă. Apoi, în decursul lui 2021, au avut loc o serie de accidente care amplificat perturbările: un foc dintr-o fabrică japoneză de semiconductori, furtuni de gheață în Texas, una din capitalele producției de cipuri din SUA, și, în fine, o nouă rundă de izolare COVID în Malaezia, unde sunt asamblate și testate multe dintre cipuri. Dintr-o dată, multe tipuri de business-uri digitale din Silicon Valley s-au trezit într-o penurie gravă de semiconductori. Marii fabricanți de mașini, de la Toyota la General Motors, au trebuit să închidă fabrici timp de mai multe săptămâni, în lipsa acelorași semiconductori. Penuria de cipuri – chiar cele mai simple dintre acestea – a provocat închideri de fabrici și în partea opusă a globului. Părea o demonstrație perfectă despre faptul că globalizarea nu funcționează.
Zeci de ani la rând, liderii politici din SUA, Europa și Japonia nu s-au preocupat prea tare de cipuri. La fel ca noi toți, și-au închipuit că companiile de tehnologie se ocupă cu motoare de căutare sau social media, și nu cu plăcuțe de siliciu. Atunci când Joe Biden și Angela Merkel au vrut să știe de ce fabricile auto din țările lor trăgeau obloanele, răspunsul se afla în lanțurile de aprovizionare de o complexitate extraordinară legate de semiconductori. Un cip tipic poate fi proiectat după planuri realizate de compania deținută de japonezi, cu sediul în Marea Britanie, Arm, de o echipă de ingineri din California și Israel, folosind software de design din SUA. Atunci când designul e complet, acesta este trimis la o fabrică din Taiwan, care cumpără plăcuțe siliciu ultrapur și gaze specializate din Japonia. Designul e gravat în siliciu folosind unele dintre cele mai fine unelte de precizie din lume, care pot coroda, depozita și măsura straturi de material groase de câțiva atomi. Aceste unelte sunt produse mai ales de cinci companii – una olandeză, una japoneză și trei californiene -, fără de care cipurile avansate n-ar putea fi pur și simplu produse. Apoi, cipul este împachetat și testat, adesea în Asia de Sud-Est, înainte de a fi trimis în China pentru asamblarea într-un telefon sau computer.
Dacă unul din pașii procesului de producție a semiconductorului lipsește, stocul mondial de putere de calcul este amenințat. În epoca inteligenței artificiale, se spune adesea că datele sunt noul petrol. Și totuși, adevărata limitare cu care avem de-a face nu este disponibilitatea datelor, ci cea a puterii de calcul. Există un număr finit de semiconductori care pot stoca și procesa date. A îi produce este zăpăcitor de complex și extrem de scump. Spre deosebire de petrol, care poate fi cumpărat din multe țări, producția noastră de putere de calcul depinde în mod fundamental de o serie întreagă de puncte nevralgice: unelte, substanțe chimice și software, adesea produse de doar câteva companii, și uneori chiar de una singură. Nici o altă fațetă a economiei nu depinde la fel de mult de atât de puține firme. Cipurile din Taiwan furnizează 37 la sută din puterea de calcul adăugată în fiecare an. Două companii coreene produc 44 la sută din cipurile de memorie din toată lumea. Compania olandeză ASML livrează în proporție de sută la sută cele mai avansate mașini de litografie cu ultraviolete din lume, fără de care cipurile de ultimă generație nu ar fi posibile. Prin comparație, cota de 40 la sută din producția de petrol mondială a Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) nu arată deloc impresionant.
Rețeaua globală de companii care produc anual un bilion de cipuri nanometrice este un triumf al eficienței. Și, în același timp, e caracterizată printr-o vulnerabilitate incredibilă. Perturbările din pandemie sunt doar un exemplu palid cu privire la ceea ce ar putea produce, în economia globală, un cutremur bine plasat. Taiwan este așezat pe o falie tectonică din care a rezultat nu mai de mult de 1999 un cutremur de 7,3 grade pe scara Richter. Din fericire, asta a oprit producția de cipuri numai timp de două zile. Dar e doar o chestiune de timp până când insula va fi lovită de un cutremur mai puternic. Unul devastator ar putea ajunge și în Japonia, și ea o țară zgâlțâită de seisme, care produce 17 la sută din cipurile din lume, sau Silicon Valley, care în ziua de astăzi manufacturează puține cipuri, dar e responsabilă cu echipamente esențiale pentru producția acestora, care au loc în facilități așezate pe falia San Andreas.
Și totuși, riscul seismic care amenință cel mai tare industria contemporană a semiconductorilor ține nu de plăci tectonice, ci de ciocnirile dintre puterile globale. Deoarece China și Statele Unite au intrat într-o luptă pentru supremația globală, atât Washingtonul, cât și Beijingul sunt foarte decise să controleze viitorul tehnologiei informației și, într-un grad foarte neliniștitor, acesta depinde de o insuliță pe care Beijingul o consideră ca o provincie renegată, iar America a promis să o o apere inclusiv cu ajutorul forței militare.
Conexiunile dintre industriile cipurilor din SUA, China și Taiwan sunt amețitor de complexe. Nu există o ilustrare mai bună a acestui fapt decât persoana omului care a fondat TSMC, o companie care până în 2020 avea Apple, din America, și Huawei, din China, ca principali clienți. Morris Chang s-a născut în China continentală. A crescut în Hong Kong-ul din epoca celui de-Al Doilea Război Mondial. A studiat la Harvard, la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) și la Stanford. A contribuit la industria timpurie de cipuri a Americii ca angajat la Texas Instruments din Dallas. A obținut o autorizație din clasa „strict secret“ pentru proiectarea de echipamente electronice pentru armata SUA. Și, în fine, a transformat Taiwanul în epicentrul producției mondiale de semiconductori. Unii dintre experții în politică externă de la Beijing și Washington și-ar dori să decupleze ramurile legate de tehnologie ale țărilor lor, dar rețeaua internațională ultraeficientă de designeri de cipuri, furnizori de substanțe chimice și constructori de mașini-unelte construită de oameni de felul lui Chang nu poate fi dezasamblată ușor.
Bineînțeles, cu excepția cazului când ceva explodează. Beijingul a refuzat tranșant să excludă perspectiva de a invada Taiwanul pentru a-l „reunifica“ cu China continentală. Dar n-ar fi nevoie de ceva zguduitor, de felul unui atac de pe mare, pentru a întoarce cu susu-n jos industria semiconductorilor și economia globală. Chiar și o blocadă parțială a forțelor armate chineze ar crea perturbări devastatoare. O singură rachetă care ar lovi cea mai avansată facilitate de fabricație a cipurilor a TSMC ar putea provoca ușor pagube de sute de milioane de dolari, dacă luăm în calcul întârzierile în producția telefoanelor, a centrelor de date, mașinilor, rețelelor de telecomunicații și a altor lucruri asemănătoare.
Faptul că economia globală este la cheremul uneia dintre cele mai periculoase dispute geopolitice ale lumii contemporane pare părea o eroare de proporții istorice a cuiva. Cu toate acestea, concentrarea producției de cipuri avansate în Taiwan, Coreea de Sud și alte țări din Asia de Est nu e accidentală. Un șir de decizii deliberate ale unor oficiali guvernamentali și manageri de corporații au creat complexele lanțuri de aprovizionare de care depindem astăzi. Rezerva vastă de forță de muncă ieftină a Asiei a atras fabricanții de cipuri aflați în căutare de muncitori ieftini. Guvernele și corporațiile din zonă au profitat de externalizarea asamblării de cipuri în zona lor pentru a asimila, și în ultimă instanță internaliza, tehnologii avansate. Strategii de politică externă ai Washingtonului au văzut în lanțurile de aprovizionare complexe un mecanism care pune Asia în siajul global al Americii. Presiunea pentru eficiență economică a capitalismului a favorizat continuu reducerile de cost și consolidarea corporatistă. Ritmul constant al inovației tehnologice exprimat prin Legea lui Moore a sporit complexitatea materialelor, a mașinilor-unelte și a proceselor, care au devenit posibile la nivel de furnizori sau de finanțări doar în condițiile existenței unor piețe globale. Iar nevoia noastră pantagruelică de putere de calcul nu face decât să crească în continuare.Bazată pe cercetări în arhivele istorice de pe trei continente, de la Taipei la Moscova, și pe mai bine de o sută de interviuri cu oameni de știință, ingineri, manageri și oficiali guvernamentali, această carte avansează concluzia că semiconductorii au definit lumea în care trăim, determinând aspectul politicii internaționale, structura economiei mondiale și echilibrul de putere militară. Cu toate acestea, aceste mici așchii de siliciu au o istorie complexă și conflictuală. Perfecționarea lor a fost determinată nu numai de corporații și consumatori, ci și de guverne ambițioase și de imperativele războiului. Pentru a înțelege cum a ajuns să fie definită lumea în care trăim de catralioane de tranzistori și de un mic număr de companii unice, trebuie să ne întoarcem, pentru început, la începuturile epocii siliciului.
Prezentarea cărții pe site-ul Humanitas (o puteți comanda online).
Photo by Michael Dziedzic on Unsplash.