«Dumnezeu, om, animal, mașină»

Ca toate fenomenele mentale, obsesiile sunt evazive și nu au o origine clară. Dar pentru interesul meu pentru tehnologie, pot identifica o sursă clară: cartea din 1999 a lui Ray Kurzweil, Epoca mașinilor spirituale. Când am descoperit-o, era deja veche de zece ani. Lucram la un club de jazz din centrul Chicago-ului și unul dintre colegii mei, student la fizică, își petrecea prima parte a turelor, în care n-aveai mare lucru de făcut, citind într-un capăt al barului. Într-o după-amiază, a venit la serviciu cu acest volum. Coperta mi-a atras atenția: era făcută dintr-un fel de material metalic, holografic, și strălucea în culori neașteptate atunci când lumina cădea pe ea. Când l-am întrebat despre ce e cartea, mi-a dat exemplarul lui și mi-a spus că e complicat, ar trebui s-o citesc ca să înțeleg. E ceva legat de computere.

Asta era la câțiva ani după ce renunțasem la institutul biblic și încetasem să cred în Dumnezeu, într-o perioadă pe care îmi place să o consider acum dezvrăjirea mea personală. A renunța la o tradiție religioasă în secolul al XXI-lea înseamnă să trăiești trauma secularizării – un proces în care omenirea a fiert la foc mic câteva sute de ani – într-o clipă. Cel mai acut îmi amintesc de convingerea pe care am avut-o brusc că istoria a luat sfârșit. Crezusem încă din copilărie că viața pământească e o curbă care se apleacă spre un punct de mântuire finală, de momentul când Iisus se va întoarce, când morții vor învia și întregul pământ va reveni la perfecțiunea originară. Ca fundamentaliști, eram obligați să luăm Scriptura în sens literal. Învierea morților nu e o alegorie a transformării spirituale și nici o găselniță narativă apărută într-o anumită perioadă a istoriei evreilor. E punctul culminant al planului etern al lui Dumnezeu, care este în plină desfășurare, ba poate chiar se accelerează în vremea noastră. Când eram în liceu, pastorul de la biserica familiei mele citea știrile prin prisma profeților minori și își exprima frecvent, din amvon, opinia că Iisus se va întoarce în decursul vieții lui (avea aproape 70 de ani). În cea mai mare parte a existenței mele, crezusem că voi trăi să văd venirea acestei ere noi; că trupul meu se va transforma, va deveni nemuritor și va urca la nori, ca să-și petreacă eternitatea cu Dumnezeu.

În lipsa acestei povești, viața mea și-a pierdut punctul de sprijin. În anii de după institutul biblic, am locuit singură într-un apartament aflat vizavi de o centrală termică, cheltuind pe alcool și pe pastile puținii bani pe care-i câștigam. Fiecare zi urma în esență același tipar: leacuri de mahmureală dimineața, schimburi de seară la bar, iar noaptea târziu, trenuri de navetiști care circulau prin cotloanele părăsite ale părții de sud a orașului. Curgerea timpului, pe care o trăisem dintotdeauna liniar, ca pe un râu care tot înaintează, ajunsese în bazinul unei grote unde s-a învârtit și s-a oprit. Lipsa de scop a existenței mele mă izbea brusc, uneori, în timp ce făceam câte-o treabă oarecare – la cumpărături, când urcam în tren – și deveneam brusc paralizată de confuzie și indecizie. Orice acțiune separată, detașată de un context mai larg, devine dintr-o dată absurdă, exact la fel cum un cuvânt luat în considerare separat de rest, scos din curgerea limbajului, devine imediat lipsit de sens.

Știam că e posibil, în teorie, să găsești frumusețe și înțeles în materialism. Fizicianul Richard Feynman, pe care îl citeam în acești ani, descria în culori grandioase, aproape spirituale, infinitatea și vasta complexitate a Universului. Dar observațiile de acest fel păreau pătrunse de disperarea de a găsi un scop mai înalt. Când mă gândeam la vastitatea universului – acel tărâm bizar al găurilor de vierme și al dimensiunilor alternative, care era destinat unei morți entropice certe – nu simțeam decât spaima lui Pascal, dovada propriei mele insignifianțe. Citisem biologie și științe cognitive și știam că, în esență, eram doar o mașină, chiar dacă una muritoare, supusă dramei perpetue a entropiei. M-am întors apoi către existențialiști, care insistă asupra faptului că orice fel de sens existențial e subiectiv și trebuie creat de individ. „Viața n-are nici un sens aprioric“, scrie Sartre în Existențialismul este un umanism [franceză], „…Cel care îi dai un sens ești tu.“ Dar eu nu voiam să dau existenței vreun sens privat. Voiam ca sensul să existe în lume.

În seara respectivă, am luat cartea lui Kurzweil acasă. După ce am ieșit din tură, în trenul aproape gol, am început să o răsfoiesc. Era miezul nopții, dar cerul de deasupra zgârie-norilor, colorat de poluarea ușoară, făcea orașul să pară încremenit în momentul liminal al crepusculului. „Secolul al XXI-lea va fi diferit“, scria Kurzweil. „Specia umană, împreună cu tehnologia informatică pe care a creat-o, va deveni capabilă să rezolve probleme vechi de mii de ani… și va fi în măsură să transforme mortalitatea într-o existență postbiologică.“

Criticii teoriei dezvrăjirii susțin adesea că stăpânirea tehnică a lumii nu o privează cu totul pe aceasta de magie, mister și venerație; doar o imaginație săracă va trece indiferentă pe lângă frumusețea revelațiilor științei și va ignora capacitatea noastră de a descoperi, sau de a inventa, noi obiecte ale unei admirații fără limite. În cartea lui din 1991, Nu am fost niciodată moderni, filozoful francez Bruno Latour se întreabă: „Cum putem fi capabili să dezvrăjim lumea, când în fiecare zi laboratoarele și fabricile noastre o populează cu sute de hibrizi mai ciudați decât cei din ziua anterioară? Cu ce e mai puțin ciudată camera de vid a lui Boyle decât spiritele caselor Arapesh?“ 30 de ani mai târziu, ești tentat să actualizezi retorica lui Latour: cu ce e mai puțin magic smartphone-ul decât toiagul lui Moise? Oare sunt asistenții noștri personali – acele voci care apar din ce în ce mai des în automobile, în mașinile de spălat, în frigidere – o vrajă mai puțin puternică decât vechile spirite, capabile să se manifeste în pietre și tufișuri și copaci?

Dar, în ultimă instanță, aceste obiecții neglijează esențialul. Pentru Weber, dezvrăjirea nu însemna numai golire ontologică, adică revelația că în stânci nu există spirite, și în corpuri nu se află suflete. Și nici măcar faptul că Universul poate fi pur și simplu redus la mecanisme cauzale. Adevărata traumă a dezvrăjirii e aceea că lumea, văzută prin lupa științei moderne, e lipsită de sens intrinsec. În afară de foamea de cunoaștere, mintea umană mai are și nevoi religioase, etice și metafizice. E mânată, cum spune Weber, „de un impuls interior de a înțelege lumea ca pe un cosmos cu sens și de a se raporta la acesta“. În perioada clasică și în cea medievală, filozofia naturală era văzută nu doar ca un vehicul către cunoaștere, ci și către adevărul ultim. Aristotel și Toma de Aquino credeau amândoi că înțelegerea lumii ne aduce mai aproape de Dumnezeu, sau de absolut, iar astfel, știința era legată intrinsec de întrebări referitoare la virtute, etică și sensuri ultime.

Filozofia mecanicistă a secolului al XVII-lea a provocat nu numai un divorț între corp și minte, ci și între materie și sens. Odată ce cauzele finale – ideea aristotelică referitoare la faptul că natura are scopuri și obiective intrinseci – au fost izgonite din știință, spiritualul și eticul au încetat să fie legate de procesele fizice ale vieții și au fost expediate pe tărâmul fantomatic și nesigur al subiectivități mentale. În expunerea lui din 1917, Știința ca vocație, Weber spune că „știința e lipsită de sens fiindcă nu răspunde în nici un fel la o întrebare, singura importantă pentru noi: «Ce urmează să facem și cum urmează să trăim?»“ Știința e atât de preocupată de descrierea obiectivă, lipsită de presupoziții a lumii, argumentează el, încât nu își poate afirma nici măcar propria valoare intrinsecă; nu poate explica de ce stăpânirea tehnică a lumii este dezirabilă sau de ce cunoașterea, în sine, are valoare.

Weber nu susținea însă că științele ar trebui să revină la utilitarism și spiritualitate. Dimpotrivă, privea cu circumspecție faptul că mulți intelectuali din vremea lui erau atrași de „idei religioase antice“, deghizate inteligent în aparențe noi, materialiste. Cel mai rău lucru pe care ar fi putut să-l facă știința ar fi fost să-și îmbrace din nou haina vrăjită, prezentându-se ca o nouă formă de revelație sau ceea ce numea „profeție academică“. Singura valoare care ar trebui să conteze în sălile de curs și în laboratoare e integritatea intelectuală. De fapt, atunci când venea vorba de foamea modernă de sens, Weber considera retragerea în religiile tradiționale mai puțin discutabilă decât tendința de a găsi scopuri sau finalitate în empirism. „În ochii mei, o revenire la religie e preferabilă decât profeția academică“, spune el. Cu alte cuvinte, dacă vrei o experiență spirituală, du-te la biserică.

Dacă se poate spune că epoca informației a avut vreun „profet academic“, Kurzweil este probabil cel mai bun candidat la acest titlu. Epoca mașinilor spirituale e în același timp un manifest, o lucrare de escatologie și o istorie galopantă a Universului, văzut în logica teoriei computaționale. Pentru Kurzweil, evoluția Cosmosului se reduce la un proces unic: acela al informației care se organizează în forme din ce în ce mai complexe de inteligență. Ideea că sistemele naturale pot fi descrise în termeni de „procesare a informației“ izvora din lucrările pionierilor ciberneticii, care, aflați în căutarea unei metafore universale – una care, cum spunea McCulloch, „trebuie să se aplice la fiecare circuit construit de Dumnezeu sau om… sub o formă sau alta“ – credeau că procese foarte diferite, ca apariția pădurilor, genele și structurile celulare pot fi privite ca succesiuni de operații matematice. Kurzweil s-a inspirat din această metaforă universală pentru a-și reimagina originile și evoluția Universului. Informația, susține el, a apărut mai întâi în atomi, la doar câteva momente după Big Bang. A început să se propage pe măsură ce viața s-a dezvoltat pe Pământ, sub forma ADN-ului. Odată ce creierul animal a început să se formeze, aceeași informație a început să fie codificată în tipare neurale. Acum că evoluția a produs oamenii, care sunt inteligenți și capabili să creeze unelte, am început să proiectăm tehnologii ale informației mai sofisticate decât orice obiect care a existat până acum în lume. Aceste tehnologii devin mai puternice și mai complexe pe zi ce trece și în curând ne vor depăși în inteligență. Singurul mod în care am putea supraviețui ca oameni ar fi să ne contopim corpurile cu aceste tehnologii, transformându-ne într-o nouă specie – ceea ce Kurzweil a numit „postumani“, un fel de mașini spirituale. Implanturile neurale, încărcarea minții într-un sistem de stocare mai larg și nanotehnologia vor deveni în curând posibile, ne asigură el. Cu ajutorul acestor tehnologii, vom fi capabili să ne transferăm sau ne „reînviem“ mințile în supercomputere, ceea ce ne va permite să devenim nemuritori. Corpurile noastre vor deveni incoruptibile, imune la boală și decădere, și fiecare dintre noi va putea să își aleagă o nouă configurație în același timp fizică și virtuală, pe care o va personaliza cum va dori. Vom resuscita morții în chip de avataruri digitale. Nanotehnologia va transforma Pământul într-un paradis și, în cele din urmă – inevitabil – toată materia din Univers va deveni saturată de inteligență. Cu alte cuvinte, marea epopee a istoriei duce la nimic altceva decât la revrăjirea totală. Kurzweil spune nu o dată că acest prag, numit de el Singularitate, va avea loc în jurul anului 2045.

Am citit cartea în câteva zile. La vremea respectivă, nu aveam cunoștințele tehnice necesare pentru a ști dacă aceste predicții sunt realiste sau hazardate, dar nu conta. Teoria lui Kurzweil era caracterizată printr-acel gen de simplitate elegantă care e adesea confundată cu adevărul. Cartea cuprindea zeci de grafice și axe cronologice care mergeau până la cei mai vechi eoni ai planetei noastre. Exact la fel cum profesorii mei de teologie împărțeau istoria în diferite „dispensații“ prin care Dumnezeu își revela adevărul – inocența, legea sau grația – Kurzweil concepe istoria ca pe un proces cumulativ, revelator: epoca fizicii și a chimiei, epoca biologiei, epoca creierului. Cu fiecare epocă, ajungem din ce în ce mai aproape de punctul culminant, în care inteligența se contopește cu Universul și devenim divini. Pentru Kurzweil, evoluția nu este doar un mecanism orbesc sau un accident. Este „un proces spiritual care ne face mai asemănători cu Dumnezeu“.

Cartea mi-a deschis o lume despre care habar nu aveam. Kurzweil se identifică drept „transumanist“, apartenent la o mișcare care crede în puterea tehnologiei de a transforma rasa umană. În anii ’80 și ’90 ai secolului trecut, transumanismul era o nișa obscură a futurismului de pe Coasta de Vest a SUA, de la care se revendicau mai ales specialiști în tehnologie care comunicau prin liste de e-mail dedicate unor lucruri ca încărcarea minții într-un sistem informatic, criogenia și potențialele utilizări ale nanotehnologiei. Aceste rețele informale au sfârșit prin a genera conferințe, workshopuri și alte evenimente, multe dintre ele găzduite de instituții transumaniste înfloritoare ca Extropy Institute sau Future Humanity Institute de la Universitatea din Oxford. Kurzweil a fost unul dintre primii gânditori majori care au popularizat astfel de idei (Epoca mașinilor spirituale a devenit bestseller național). Citind mai multe despre el online, am aflat că e futurist și unul dintre pionierii care activau în domeniul tehnologiilor de recunoaștere a limbajului în anii ’70 și că a prezis apariția internetului cu zece ani înainte ca aceasta să aibă loc. Credea atât de mult în momentul apropiat al Singularități, încât adoptase un regim strict de viață, incluzând peste 200 de suplimente alimentare pe zi, pentru a se asigura că apucă epoca nemuririi. Credința lui că tehnologia va ajuta într-o zi la reînvierea morților l-a făcut să compileze o colecție de artefacte despre viața tatălui său decedat – fotografii, fragmente video, jurnale – în speranța că acestea, împreună cu ADN-ul tatălui său, ar putea fi folosite într-o zi pentru resuscitarea acestuia. „Moartea e o mare tragedie… o pierdere profundă“, spune el într-un documentar din 2009. „N-o accept… cred că oamenii se mint atunci când spun că sunt împăcați cu ideea că vor muri.“

Retrospectiv, mi se pare ciudat că nu am realizat modul în care rezonează aceste idei cu premisele escatologiei creștine – cel puțin, nu din primul moment. La fel ca profeții biblici, Kruzweil crede că cei dispăruți se vor ridica din morți, că Pământul se va transforma, că oamenii vor deveni nemuritori. Și el vede istoria ca pe o dramă unică, teleologică, care evoluează încet către momentul mântuirii finale. Și, în plus, tot ce citeam despre transumanism insista asupra faptului că acesta este o formă de umanism rațional, înrădăcinată în moștenirea Iluminismului. Atunci când face istoria acestei subculturi, filozoful Nick Bostrom argumentează că, deși se aseamănă superficial cu gândirea religioasă, transumanismul se distinge prin dorința lui de a răspunde întrebărilor existențiale „într-un mod sobru, dezinteresat, folosind rațiunea critică și cele mai solide dovezi științifice pe care le avem la îndemână“. Scopul transumanismului, scrie el, este „a gândi pe marginea «marilor întrebări» fără a recurge la misticism sau autoiluzionare“.

Cu alte cuvinte, nu aveam de-a face cu viziuni profetice răvășitoare, ci cu fapte empirice, înrădăcinate în realități materiale, observabile. Legea lui Moore susține că puterea de calcul a computerelor se dublează la fiecare doi ani, ceea ce înseamnă că tehnologia se dezvoltă într-un ritm exponențial. Acum 30 de ani, un chip de computer conținea 3.500 de tranzistori. Astăzi are miliarde. În 2045, tehnologiile de calcul vor fi integrate în corpurile noastre, iar curba progresului se va transforma în verticală.

Articolele din Wired ale lui Meghan O’Gieblyn.