Un necrolog prematur de revistă

Zilele trecute, Alexandra Florescu, single mother-ul marketingului Nemira și unul din cei mai avizi cititori pe care îi cunosc, se întreba pe drept cuvânt de ce în mediile influensăro-opinio-jurnalistice se discută atât de puțin despre dispariția probabilă – sau posibilă – a Dilemei. Motivul meu e că discuția nu se prea poate purta decât în clișee. Dar tocmai de aceea are sens.

Când te gândești la asta, îți vine-n cap ceva de genul “odată cu Dilema, dispare cel mai important reper intelectual al ultimelor decenii”. E o idee obositor de neoriginală, dar una în care merită să scormonești. Ce-i aia “reper intelectual”? Un sistem de referință în funcție de care poți plasa unul sau altul din fenomenele nou-apărute în aceeași clasă. Ei, și din punctul ăsta de vedere, dispariția Dilemei e oarecum tardivă, chiar dacă e încă ipotetică. Revista fondată de Andrei Pleșu nu mai e în ultima vreme în un obiect media foarte vizibil, care să fi provocat discuții hipsterești – sau nehipsterești – în societate.

Știu, constatarea asta sună urât din partea cuiva care a scris sute de articole pentru Dilema (cu ocazia asta primiți și disclaimerul necesar). Dar eu n-o formulez ca pe un epitaf, ci dimpotrivă: la ceea ce se întâmplă în România, nu vorbim de o dispariție rușinoasă, ci de o supraviețuire miraculoasă. De vreo 27 de ani. Numai Andrei Pleșu și Mircea Vasilescu știu prin câte acrobații manageriale a trebuit să treacă revista apărută inițial în acolada Fundației Culturale Române, pentru a rămâne în picioare până acum, păstrându-și în același timp gradele de libertate ideologică și binecuvântata filozofie dubitativă.

Tinerii intelectuali – orientați ușor către stânga sau nihiliști la modul jovial, mi se pare – au tot dreptul să ironizeze o publicație cu o vârstă apropiată de a lor, pentru lipsuri de relevanță sau imperfecțiunea în ultimă instanță programatică. Dar, de fapt, Dilema a dispărut, dispare sau va dispărea nu fiindcă e un proiect insuficient. Ci fiindcă sistemul de idei publice în care se constituise ca punct de referință a luat-o înaintea ei cu dispariția, ca să zic așa. Unul din lucrurile care se văd cel mai bine în societatea românească în ultimii ani e o implozie a centrului, dublată de dezalfabetizarea publicului, vizibilă în rezultatele înspăimântătoare de la testele PISA. Și oare ce gen de lideri de opinie se asortează cu peisajul ăsta demografic? Păi știți bine – îi găsim pe televiziunile lor.

Dilema a ținut steagul sus până în momentul în care n-a mai știut nimeni ce e acel steag. Dacă vă-ntrebați ce cred că trebuie să facem cu chestia asta, nu știu – cu excepția faptului că ne putem bucura că suntem cu toate-acasă în cap și mai avem un pic de minte disponibilă pentru astfel de lucruri. Lumea se schimbă, nu e cazul să facem o dramă din asta cât timp nu ne bat barbarii în ușă cu toporul.

Se-ntâmplă că în 1993, la apariția Dilemei, eram tânăr ziarist de cultură (da, exista ceva de felul ăsta la cotidiene pe vremuri, ba chiar secții întregi de cultură). A fost nu știu ce sindrofie la care i-am luat un interviu lui Andrei Pleșu, care mi-a vorbit extensiv despre lipsa spiritului critic și a dubiilor intelectuale într-un peisaj politic segregat, asemănător într-o oarecare măsură cu cel de azi. Și despre nevoia de un reper (scuzați cuvântul, din nou, dar e cel mai potrivit) care să promoveze acest gen de dubii. Pleșu credea ferm în proiect. L-am înghesuit atunci cu întrebările până am scos de la el următorul titlu-citat: “Nu am dileme cu privire la Dilema“.

Victorie ieftină, de ziarist. S-a dovedit că Pleșu a avut mare dreptate.

12 thoughts on “Un necrolog prematur de revistă”

  1. da, lumea se schimba, nume mari, vechi, formatoare de caractere de sute de ani din presa mondiala dispar sau sunt in pericol. Cine nu se adapteaza, cam la asta se poate astepta. Dincolo de continut, o revista e si ea o afacere. Nu vine nimeni cu un plan de afacere in situatia asta? tercere total online, cu reclame specifice – carti, muzica, spectacole (stiu, acum sunt suspendate), arta etc?

    1. Planuri de afaceri au tot existat. Dar în presa scrisă adevărul e simplu: pe hârtie trăiesc doar tabloidele (“Libertatea”, “Click!”), iar pe Net banii sunt, atâția câți sunt, în zona site-urilor de știri cu trafic mare.

  2. Evident, regret eventuala dispariția unei excelente publicații, alături de Revista 22 cu care NU a fost concurentă.
    Desigur, într-o lume dominată de ideea acțiunii imediate, dilemele nu au ce căuta, chiar dacă sunt omniprezente.
    Să sperăm că NU…

    1. Da, așa par toate lucrurile, solide pe din afară și se dovedesc altfel la un moment dat. Am o singură precizare – eu sunt/am fost colaborator la Dilema, dar nu fac parte din redacție.

  3. Ati fost dragut cu “dezalfabetizarea”… probabil ca ati vrut sa dati o sansa… “analfabetizarea” ar fi sunat mai drastic, dar mai aproape de realitate.
    Rau nu este ca rezultatele la diverse teste sunt catastrofale (asta, conjunctural, se mai poate intampla). Rau si impardonabil este ca s-a facut din mediocritate un titlu de glorie.
    Si intr-o societate cu asa titlu de glorie, Dilema Veche pare absolut de neinteles.
    De adaptare, nici nu poate fi vorba. La ce? La subcultura? Sa-l rugam pe dl. Plesu sa mai insereze pe ici pe colo cate o glumita, un banc misto?
    Pana si in vremurile intunecate se mai gaseau oameni cu dare de mana care sa sprijine cultura si oamenii cultura intr-un fel sau altul. Chiar daca nu intelegeau mare lucru si chiar daca pierdeau bani, plasau totusi cultura intr-un soi de avangarda neinteleasa a societatii.
    Astazi cultura este plasata in desuetitudine si inutilitate de o generatie curenta care se scufunda in mocirla inculturii si mediocritatii si care – in premiera in evolutia societatii omenesti – nu reuseste nici macar sa se ridice la nivelul generatiei anterioare (daramite sa o si depaseasca asa cum ar fi fost normal).
    Si asta, paradoxal, intr-un context tehnologic in care accesul la informatie, cultura si comunicare este mai simplu ca oricand.
    Sau poate tocmai de aceea.

    1. Ați omis niște amănunte:
      – că fițuica cu pricina a fost finanțată de către stat. După ce a devenit “Veche” a fost finanțată de u mogul.
      – că a apărut tocmai ca o opoziție de cacatifea la regimul Ilici Iliescu. Nu exista lună în care să nu apară câte un articol al “prifesorului” Brucan.
      – că acest fesenism camuflat indica orientarea DE STÂNGA a fițuicii. Dacă o să priviți în urmă, o să observați că tematicile și pozițiile adoptate se încadrează curentelor de stânga (inclusiv celei radicale). Dovada grăitoare: numărul despre Eminescu.
      – tocmai pentru că este o fraudă intelectuală, îi doresc să răposeze cât mai grabnic.

      1. Dacă Dilema este o fraudă intelectuală, mă întreb ce considerați ca reper cultural autentic în România. Probabil, faptul că în momentul de față e condusă de Sever Voinescu, om cu o biografie de dreapta, care s-a mișcat destul de mult timp în zona Băsescu, nu contează raportat la convingerile Dvs. despre “stânga radicală”.

        În altă ordine de idei, revista tipărită a reapărut, lucru care mă bucură, dar în același timp mă face să mă gândesc că toate convingerile Dvs. nu prea au legătură cu realitatea.

  4. Citesc si iubesc Dilema de cand a fost intemeiata. Citesc fiecare articol, fiecare cuvant. Tot ce citesc mi se potriveste si ma inspira. Imi pare de necrezut faptul ca nu mai apare, ca nu exista nimeni s-o salveze.
    Dilema mi-a daruit nenumarate desfatari cu intamplari umane, literare, muzicale. Pentru mine insemna CULTURA pur si simplu si aveam nevoie de ea ca de un fel de drog, care avea rolul de a ma convinge ca vremurile sunt oarecum normale si, iata, oameni cultivati, inteligenti, echilibrati – oameni care-mi plac, pe care-i admir si ii respect, se ocupa cu relatarea sau analiza unor fapte/lecturi/intamplari/amintiri, in care ma regasesc intru totul, imi regasesc predilectiile si gandurile care ma bantuie.
    Sigur, si eu sunt din generatia izolata, dar izolarea nu m-a deprimat prea mult, desi mi-am dorit de multe ori sa fiu printre copaci sau la malul marii. Dar ma deprima cumplit faptul insuportabil ca nu voi mai citi Dilema.

  5. Dilema murise demult, mei om. Faptul ca abia acum o-ngroapa, ma rog, de gustibus, aveti mari dificultati cu a ingropa orice pe-acolo prin mocirla, tatu’ se tat sambalaie asa-ndesine.

    In realitate faptul ca eu ma pis de foarte sus si cu mult dezinteres pe alde plesu’ & co (& co, & etc & scl si tot asa, cite exemple vrei) e precit se vadeste mult mai important atit pentru catele in chestiune cit si pentru o putativa (chit ca absenta) “cultura romana” decit e faptu’ ca “dispare dilema”.

    Dracu’ i-o pus sa nu-si ia, admita si respecte locu’ lor in realitate, dracu’ i-o pus sa nu vina frumos cu caciula in mina pe Trilema, sa nu-si faca temele (toate si de cite trei ori pentru siguranta) cum li le-am dat, dupa modestele lor puteri ? Dracu’ i-o pus sa se pretinda ce n-o fost da’ la un moment poate puteau sa fie, cu modestia si supusenia necesara unor tinere sperante ? Mnoa, pai nimic nu s-o ales. Mare chestie, zau acuma, tu stii cite “tinere sperante” de-astea sunt si prin Africa de care tat exact atit se-alege ?

    Romania se integreaza unde-i locu’ ei adevarat, nu’ unde ii place sa pretinda ca se gaseste. In Africa, cu Argentina de minuta, avortoni totdeauna or sa fie mai mult decit feti, ca asa-i datu’ lu’ zoon bion, de la Aristotel incoace.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *