Medina infinită

Un vânzător de dulciuri sărac din Marrakesh, pe nume Kadour, a decis într-o zi să își lase baltă negoțul și să plece departe, peste munții Atlas, ca să fugă de sărăcie. A luat cu el singurul lucru care îi mai rămăsese, un felinar mic, cu sticlă roșie. A mers ce a mers și, după ce a trecut cu greu munții, a ajuns aproape mort de foame într-un oraș minunat, guvernat de un Pașă foarte bogat. Când a văzut în ce hal era, Pașa l-a găzduit și hrănit trei zile, cum cere legea musulmană. Kadour s-a simțit profund recunoscător, și pe altă parte rușinat de faptul că nu poate să îi facă Pașei un dar potrivit cu ospitalitatea pe care acesta i-o acordase.

Așa începe o poveste culeasă de un jurnalist britanic, Richard Hamilton, din Piața Jemaa el-Fnaa din Marrakesh. Aici, povestitorii tradiționali marocani și-au zăpăcit de cap publicul sute de ani la rând, dar acum sunt o specie pe cale de dispariție, fiindcă sunt concurați de televiziune și Internet. Povestirea pe care am început-o conține un lucru esențial despre Maroc: că acesta e o țară a pierderii, a drumurilor lungi și a adăposturilor.

În Casablanca e un aeroport denumit inevitabil “Mohammed al V-lea”, după numele ultimului sultan și primului rege al Marocului, figura centrală a “Revoluției poporului și a regelui” care a adus țării independența, în 1956. Totodată, bunicul lui Mohammed al VI-lea, suveranul actual, businessman de succes cu investiții în agricultură și bănci, cotat de Forbes în 2015 cu o avere de 5,7 miliarde de dolari și gonit de astmă din Rabat către clima mai prietenoasă din Fès, leagănul Marocului, fondat de dinastia idrisidă odată cu țara, prin secolul al optulea.

Dar mai interesant decât Mohammed e aeroportul. Cel din Casablanca are o caracteristică pe care poate ați mai întâlnit-o în alte țări: cumva, după ce treci de interiorul aseptic și răcoros, te izbește în moalele capului, ca o piatră, soarele, care apoi ți se agață de picior și te trage la fund, într-un ocean de oameni agitați și parțial zdrențăroși.

Prin oceanul acela a trebuit să înot destul, fiindcă Marocul a venit la noi – sau noi la el – cu primul test, al pierderii. În cazul nostru au fost bagajele, pe care TAP Portugal, companie europeană serioasă, ni le rătăcise la Lisabona. Cam pe când sudasem destule Heets-uri încât lipsa de nicotină să se transforme în lipsă de apă, Ana-Maria a ieșit cu vestea despre bagaje în loc de bagaje și, în fine Mohammed, care pufnea și se uita pe pereții Împărăției lui Allah din ceruri, a putut să ne ia în primire și să ne urce în mașina arvunită din Bruxelles, de unde plecasem.

Nu era nici Mohammed al V-lea, nici al VI-lea, ci Mohammed Șoferul. De dragul întâmplărilor care urmează, o să-i zic Mohammed al VII-lea, vorbitor de franceză, engleză și orice altă limbă a pământului în sensul că dă din cap că pricepe, după care nu pricepe nimic și emite niște cuvinte cu accent franțuzesc, dar fără cap și coadă în nicio limbă.

Conversație pe drum n-am avut deci, dar nici nu ne-ar fi trebuit, decât din motive de imersiune culturală sau ca să-i spunem să oprim pentru niște apă. Mohammed al VII-lea Șoferul știa unde trebuie să ne ducă. Iar în Maroc îți amintești că tăcerea e și ea bună de ceva. Pe măsură ce mașina bârâia kilometrii de asfalt și vântul bârâia și el în urechile noastre, aer condiționat marocan, am început să ne dăm seama că suntem în Africa, prima oară cu toții. Africa e un loc foarte neted în care linia orizontului e foarte departe și totul e de un bej-roșiatic uniform. Senzația de arsură din gât a fost și ea parte din percepție, la urma urmei e mai bine că nu am oprit să luăm apă. În două ore, nici măcar copiii nu mor de sete, iar oamenii nu umblau cu peturi cu apă după ei nici măcar pe vremea când eram eu puști sau foarte tânăr. Câteva zeci de mii de ani, cel puțin, a fost normal să-ți fie sete pe lumea asta și nimeni nu s-a plâns. Așa și marocanii, se bucură dacă le oferi o sticlă cu apă, dar altfel sunt destul de reținuți în consum, e clar de ce.

Am avut destul timp să medităm la toate astea, ca și la bagajele noastre rămase undeva, fiindcă în afară de bej, netezime și sirocco-ul din urechea dreaptă, n-aș putea spune că am reținut, sau era de reținut, altceva, poate cu excepția unor palmieri sau cactuși și a unor depozite și hardughii industriale, care subliniau faptul că Marocul e, totuși, o putere economică a Africii.

Un peisaj deloc remarcabil la scara la care sunt privite peisajele, dar exact pe dos dacă începi să te crezi vultur sau dronă și te preocupi de vastitate, soare și zile fără sfârșit. Cu siguranță, Kadour a avut timp să gândească la toate astea mult mai mult decât noi. Dar, cam pe când “Ce dracu’ căutăm noi aici?” începuse să se deseneze cu litere deșertice, uriașe, de foc, pe cerul de un bleu spălat de prea multe ori la mașină, mașina a oprit la o margine de drum. Una ca toate marginile de drum, fără nimic din parfumul exotic, de istorie și toate celelalte platitudini pe care le înșiră ghidurile turistice despre orice loc în care te duci, că dacă n-ar fi ele, platitudinile, doar nu te-ai duce, nu?

De după o poartă groasă de lemn, neremarcabilă, dintr-un zid nici el foarte remarcabil, a apărut o făptură remarcabil de neremarcabilă, subțire, de sex vag masculin, cu haine și ele vagi, fâlfâinde, care ne-a poftit pe poarta respectivă. Dintr-o dată, am înțeles ce a simțit Kadour când a ajuns acasă la Pașă: răcoare, senzația de liman, că ai scos-o la capăt. Mai ales că pierdusem și noi toată averea noastră lumească – pe la Lisabona, unde făcusem escală, s-a dovedit ulterior. Eram în medina din Rabat, echivalentul marocan a ceea ce prin Orientul Apropiat s-ar numi Orașul Vechi sau bazar. După două cotituri printre ziduri vechi și albe, am ajuns la Riad Kalaa. Încă o poartă veche, dar un piculeț mai remarcabilă, și am aterizat într-un decor de film.

UNU. În care devenim turiști de-adevăratelea, exploratori de medine sau așa ceva

Ca să înțelegeți ce vă spun, trebuie să știți că Riad Kalaa e compus din două lucruri, riad și Kalaa. Kalaa nu știu ce e, dar riad e ceva ce cu siguranță vă puteți închipui, dacă n-ați văzut: o incintă dreptunghiulară, cu încăperi pe margini, în ziduri, și o grădină interioară. N-aș putea spune câtă vegetație încape în riadurile astea, dar răcoare e destulă, cu siguranță. Istoricii arabi spun că termenul – și arhitectura – vin din Persia, dar ea e foarte asemănătoare cu vilele romane. Un spațiu privat, adăpostit, din zona mediteraneană, în care își pot duce existența la adăpost ocupanții a cinci până la câteva zeci de camere.

Ne-am amarat bagajele imaginare în havuz și ne-am așezat, uscați și fierbinți ca niște jucării de plajă uitate în nisip. Dintr-o dată eram într-un alt Maroc, într-un decor istoric, la Pașa ăla al lui Kadour, cu răcoare și niște ceaiuri de mentă pe care, deshidratați, le-am dat gata imediat, aproape sub formă de abur. Tipa care ne deschisese vorbea impecabil engleză, a pomenit și de franceză, care probabil era nativă, dar n-am vrut, ca să priceapă copiii. Gata și cu contorsiunile cu ü și ö ale lui Mohammed al VII-lea Șoferul, și cu fâlfâindul ăla care zâmbea atât de umil și de prietenos că mi-a părut rău că n-aveam niciun bănuț în buzunar.

Nu mai știu cum o chema pe tipă, am pierdut și cartea ei de vizită, lucru de neiertat mai ales dacă îți propui să scrii chestii, doar că eu nu-mi propusesem nimic. O să-i zic Qwertyuiop, chit că nu înseamnă nimic în arabă. Qwertyuiop s-a interesat grațios de toate necesitățile noastre de mic dejun și orice altceva, a făcut faza cu guguloiul mâzgălit pe hartă (“You are here”), pe aia cu cheile și mai ales înțelegea perfect “sparkling water”, “cold” și “a lot”.

Qwertyuiop și Mohammed al VII-lea Șoferul sunt cele două fețe ale Marocului. O clasă educată, aspirațională, prosperă și un substrat indiferent, necomunicativ, încruntat, care face puține să iasă din paradigmă. Dar cred că nu le face fiindcă nu știe cum. Mohammed al VII-lea Șoferul ne-a mai cărat din Rabat până la o fermă din munți, de lângă Tetouan. Ferma era foarte greu de nimerit, am luat-o pe niște drumuri desfundate de pământ în care m-am mirat că n-am rămas cu mașina, ne-am întors de vreo trei ori, dar pufnind, cum pufnea el, Mohammed nu s-a lăsat până n-ajuns în fața coșmeliei cu care începea retreat-ul. Un taximetrist român ne-ar fi aruncat într-o râpă.

Dar o iau prea repede. La Riad Kalaa, după ce am băut și apa din havuz, am urcat în camerele care erau ce te-ai putea aștepta: umbroase, răcoroase, cu tot felul de cârpe multicolore, etnice, lemnărie cu brizbrizuri stacojii, clanțe, robineți și alte obiecte fără rost de bronz și, în mod curios, un înterupător care nu era de bronz, dar stingea și prizele.

Eram în Maroc de-a binelea, turiști în toată regula (mai puțin bagajele). Previzibil, ne-am început experiența vibrantă cu un duș și un zăcut, urmat de o plimbare prin medină.

Da, medina. E ceea ce la celălalt capăt al Islamului se cheamă oraș vechi sau bazar. Străzi pietruite pe vremea Targaryen-ilor, cu vânzători de tot felul de chestii atrăgătoare, care pe măsură ce îți croiești drumul întortocheat încep să-și piardă atractivitatea prin repetiție.

Aici, dacă cumva ați zâmbit condescendent la harta mâzgălită de Qwertyuiop în epoca Google Maps, e cazul să știți: Internet e destul în Maroc, ba chiar ieftin, cam un euro un giga, pe cartelă locală. Problema e alta, GPS-ul o ia razna în medine. Prima oară, treaba asta mi s-a întâmplat la Veneția și am crezut că e din cauza numărului imens de turiști conectați, dar nu. E din cauza străduțelor înguste și a zidurilor comparativ înalte.

Poate de aici și o anxietate claustrofobă care se vede pe toate forumurile de turism, despre târguieli agresive, „cum ne-am rătăcit pe străzi dosnice”, dubioși care se agață de tine pentru ca totul să se lase cu jaf și agresiune și așa mai departe. Dacă vă uitați pe toate tripadvisoarele vieții la Maroc, și nu numai, o să găsiți numai povești de-astea. Ana-Maria mi-a zis să nu bag în seamă toate tâmpeniile și a avut dreptate, fiindcă medinele din Maroc sunt mai puțin agresive și gălăgioase decât bazarurile și orașele vechi pe care le-am văzut pe la Istanbul, Ierusalim sau Nablus. Cel puțin exceptând Marrakesh-ul, unde n-am fost, dar se spune că ar fi mai balamuc.

Ca să vă spun și ceva practic – că doar asta trebuie să fie poveștile de călătorii, ceva practic, nu? – asta e problema cu forumurile de turism și în general cu Netul de pe care „ne informăm”. Cei care scriu mult în locuri de-astea sunt frustrații cu și fără motiv. Celor cu motiv li s-a întâmplat ceva neplăcut și au simțit nevoia să îi pună și pe alții în gardă, lucru în principiu lăudabil, dar foarte poluant în ansamblu. Iar alții sunt zgârciobi incurabili, idioți care se așteaptă la mititei, Uber sau Coca-Cola în deșert și așa mai departe.

​DOI. Ce contează cu adevărat? Păi – pentru cine?

Un alt sfat practic referitor la Maroc e să vă lăsați acasă toate apucăturile practice. Marocul are un ritm al lui, inaugurat de plimbarea de două ore și ceva prin deșert sau ce am presupus că era deșert. Ca să înțelegeți ce spun, trebuie să vă povestesc ce s-a mai întâmplat cu Kadour.

Negustorul cel sărac se pusese pe picioare în reședința minunată a Pașei din orașul îndepărtat, după ce era să își lase oasele pe drumul peste Munții Atlas, dar nu știa ce dar poate face în schimbul ospitalității, cum cerea cutuma. Timorat, Kadour și-a amintit de felinarul roșu, singurul lucru pe care-l poseda, și-a făcut curaj și i l-a oferit Pașei. Pașa l-a luat, l-a privit și a tăcut. Când tăcerea s-a prelungit, Kadour a intrat la idei, gândindu-se că Pașa se simte jignit pentru darul insignifiant primit în schimbul ospitalității. I-era rușine și teamă de represalii.

În loc de asta, Pașa a izbucnit în mulțumiri bucuroase și uimite. În visteria lui existau bogății peste bogății, dar din orașul minunat pe care îl guverna lipsea un lucru: sticla. Nu se inventase. Pentru el, pentru Pașă, felinarul mic și amărât de sticlă era mai valoros decât toate bogățiile pe care le avea.

Politețea locului cerea ca Pașa să îi facă un alt cadou, în schimbul felinarului de o valoare inestimabilă. S-a gândit ce ar putea să-i propună în schimb lui Kadour și, după o vreme, a ajuns la concluzia că trebuie să-i ofere toate comorile pe care le poseda. Pașa nu credea că e de ajuns, dar spera că gestul va fi o dovadă de respect și va compensa fie și în mică măsură valoarea darului primit.

La capitolul cadouri pentru ospitalitate, eu sau tu am fi spus în locul lui Kadour că suntem vai de capul nostru, n-avem, și am fi suferit cu stoicism urmările. Nu se face așa prin Maroc. Ca dovadă medinele. N-o să primești o caravană de bogății pe un felinar roșu, dar la nivel bazic, în materie de ce dai pe ce primești, până și leul românesc bate dirhamul marocan, cu un raport de doi la unu. Și, în plus, e vorba de ritual, politețuri, conversație. Mulți din vânzători vorbesc bine franceză – am dat și peste un poliglot -, au preocupări culturale, măcar prin meseriile de artizani.

Bun, dar cu negocierile cum e? Nu e punctul meu forte, așa că o să vă spun doar două lucruri. În primul rând, că o pereche de sandale de piele costă șapte euro și nu ai ce naiba să mai negociezi. Am luat unele la plesneală, de curiozitate, și s-au dovedit mai comode decât toți birkenștocii pe care i-am avut în viața mea.

Nu știu exact ce poți sau ce ar trebui să cumperi din medine, care să trebuiască negociat – lucruri de piele, pălării de paie, tingiri, tobe de lut pentru copii și niște chestii multicolore între ștergare, cearșaf de plajă și cravatele lui Busu de la Meteo, care arată surprinzător de bine, oricare-ar fi de fapt destinația. N-am cheltuit mai mult de 20 de euro pe nimic din lucrurile astea muncite și bine făcute. Cu riscul de a dezamăgi și negustorii marocani, și unii dintre cititori, mi-a fost rușine să negociez. Am cerut și primit un discount de vreo 10-15% într-un alt loc, de unde am luat un rucsac plin, la propriu, de sandale. Pe la 100 de euro, mi s-a părut că există o miză – și egoistă, pentru mine, și o marjă din care vânzătorul ar putea lăsa.

În zona de sus a prețurilor, la Fès am ajuns într-o combinație de țesătorie, riad, Mobexpert și peștera lui Alibaba locală, care se ocupa cu covoarele autentice marocane, presupun cele mai mari și mai scumpe din Maroc. Am fost primiți ca niște ambasadori ai unei puteri europene, așezați pe niște lavițe căptușite, tratați cu omniprezentul ceai de mentă („whisky marocan”, cum mi-a spus un moș cârciumar abstinent în altă parte), scrumiere și conversație, după care a urmat o întreagă coregrafie. Covoarele și prețurile au pornit de la cele mai mari – câteva mii de euro. Există covoare marocane de nu știu câte feluri, vag asemănătoare cu semiabstracționismul celor românești, dar infinit mai strâns țesute și mai armonioase cromatic. Covoare evreiești de-a dreptul abstracte, ca niște picturi de Mondrian care n-a auzit de Descartes, fără unghiuri drepte, în culori calde. Covoare date cu șofran pe spate, fiindcă târâtoarelor din deșert nu le place șofranul. Covoare berbere, bej-ivoar, cu textura creată din broderii dificil de înțeles, bej pe bej, și densitatea unui șorț de radiații.

Toată reprezentația a durat peste 20 de minute, timp în care un fel de MC făcea toată teoria carpetelor, într-o engleză foarte bună și cu un discurs frumos, repetat de multe ori cu siguranță, iar doi înșfăcători-desfăcători aduceau sulurile și le derulau dinaintea noastră, plesnind cumva din ele, cu o sincronizare de campioni la dublu. Dreptunghiurile uriașe, de 5/6 metri, se înșirau înaintea noastră ca la un vernisaj bine luminat.

Dacă vă întrebați ce m-a apucat cu covoarele, o să vă spun: nimic. N-avem decât un covor în casă, nu vrem altele. A fost ideea ghidului. Atunci când teancul de covoare ajunsese la vreo 20 de centimetri, am început să mă simt nu-știu-cum și am încercat să întrerup MC-ul, cu explicația, pe care am dat-o cât am putut eu mai frumos, că nu vrem să cumpărăm niciun fel de covoare, deși sunt foarte frumoase.

MC-ul a zâmbit larg și a început iar: Bine. Da’ care vă place mai mult? Ce culoare? Hai să le dăm la o parte pe alea care nu vă plac. Sunt prea mari, sunt prea mici pentru casa voastră? Covoarele sunt frumusețe și sănătate, celula de bază a familiei.

Cel mai ieftin și mai mic era vreo 1.200 de euro la prima strigare. Când am plecat, ni s-a șoptit: 500 de euro. Am dat din cap că nu, am mulțumit și am coborât. Marocanii zâmbeau larg.

N-am făcut niciun cadou în schimbul ospitalității. Dar e clar de ce se fac cadouri: ospitalitatea e și ea un cadou.

Nu scrie în povestea cu care am început, dar eu sunt sigur – covoare de-astea și-a luat Kadour din banii de la Pașă. În Maroc, par o chestie de fală, așa cum e la noi peștele de sticlă de pe televizor.

Întors pe un șir lung de cămile supraîncărcate în orașul de baștină, Kadour și-a construit și mobilat o casă frumoasă, a început să trăiască bine și și-a căutat o soție, pe care nu i-a fost greu să o găsească, pentru că toate femeile frumoase din Marrakesh și-ar fi dorit un bărbat atât de bogat și bun ca el. Kadour mai avea însă și un frate, pe nume Said, tot negustor, dar mult mai priceput decât Kadour, deci om avut. Said nu prea voise să audă de Kadour pe vremea când acesta era sărac, refuzase să-l ajute să pună pe picioare comerțul cu dulciuri, care se ducea de râpă. În schimb, când l-a văzut pe Kadour atât de bogat, l-a căutat și a început să-l tragă de limbă, ca să vadă care e sursa bogăției. Până la urmă, Kadour i-a povestit ce se întâmplase.

Said s-a gândit: dacă în schimbul unui nenorocit de felinar roșu, Pașa i-a oferit lui Kadour atât de mult, eu aș putea să plec spre orașul îndepărtat cu mult mai multe daruri și să primesc în schimb bogății imposibil de imaginat. Și-a lichidat toate afacerile și a încărcat toate bogățiile obținute pe cămile, după care a pornit cu caravana spre munții Atlas.

Problema e că munții Atlas erau plini de tâlhari. Și în timp ce Said îi traversa, a fost atacat de aceștia, care nu numai că i-au luat tot, dar l-au și bătut, lăsându-l aproape mort.

​TREI. Chestii cu sultani, dinastii, noroi și europeni

E adevărat că n-am fost în Munții Atlas, dar hoți prin Maroc n-am văzut. Prin alte relatări istorice, de data asta reale, călătorii europeni se întâlnesc mai degrabă cu noroaie, râuri de netrecut și mizerie pestilențială. Pe la 1890, Pierre Loti se târa printre cadavre de animale, prin mocirlă, într-o delegație diplomatică, însoțit de un alai local constând în feluriți cavaleri impetuoși și good looking, un fel de bulă asigurată de Sultanul care unificase toate triburile și potentații din zonă. Pe la 1880, Edmondo de Amicis făcea cam același lucru, într-o altă misiune diplomatică. Călătoriile celor doi sunt întrerupte de episoade ridicole de trecere a râurilor, în care europenii sunt cocoțați pe plute sau pe marocani și eventual trași cu frânghii de pe un mal pe altul, ca să nu-și umple de jeg prestanța diplomatică, redingotele și tinichelele distinse. În cele două cărți, totul se petrece de fiecare dată cu un balamuc nu numai maxim, ci și derizoriu. De Amicis însoțea o barcă electrică făcută cadou de Italia Sultanului, care barcă ajunge până la urmă pe lacul unde trebuia pusă în apă. Și el, li Loti se teleportează, parcă, printr-o lume stranie, posibil plină de pericole, ajutați de puteri de eroi de jocuri video pentru copii, conferite de același atotputernic Sultan.

Și pe vremea lui de Amicis, și pe vremea lui Loti, numele lui era Hassan I, zis Moulay Hassan, evident fiu al unui Mohammed, al IV-lea, și membru al al dinastiei alawite, ca și contemporanul nostru Mohammed al VI-lea. Alawiții guvernează Marocul de pe la 1631 și cumva începi să te prinzi cum stă treaba cu sultanii uitându-te la Hassan I. Prin 1880, acesta semna un tratat care garanta puterilor europene pământuri și diferite drepturi oficialilor străini. Cu siguranță, de asta s-au legat, într-un fel sau altul, expedițiile narative ale lui de Amicis și Loti. Concesii făcute europenilor, care aveau să ducă la perioada de Protectorat franco-spaniol dintre 1912 și 1956, dar, dacă ne uităm puțin la context, vedem că toate acestea se petrec la apogeul expansiunii coloniale în Africa, lansată de puterile “civilizate” sub pretexte ca acela al eliminării piraților sau negustorilor de sclavi. Vecina Algerie devenise colonie franceză la 1830 și a rămas așa până în 1962, când, după Maroc, a avut nevoie de un război ca să își câștige independența. Marocul a obținut același lucru cu câteva demonstrații, reprimate sângeros, e drept, și un tratat, inclusiv fiindcă regimul de protectorat era altul decât cel al Algeriei, de colonie.

Nu am niciun motiv să vă bag în politică și istorie marocană mai mult de-atât, chiar presupunând că aș putea, dar din poveștile de mai sus se desprinde rolul unificator pe care Alawiții și alți sultani l-au avut în istoria de 1200 de ani a Marocului, mediind între diferite triburi și mai ales ținând cumva în frâu o minoritate foarte aproape de majoritate, berberii. Care sunt substratul african găsit aici de arabi și acum reprezintă cam 40% din populația de 37 de milioane de locuitori a Marocului. Nu trebuie să luați foarte în serios procentul, fiindcă cei mai mulți din berberi s-au arabizat, după ce pe parcursul istoriei au dat și două dinastii conducătoare, Almoravizii și Almohazii, iar eu n-am găsit un recensământ ca lumea. Dar e verosimil. În mod ironic, în ultima sută și jumătate de ani, berberii hardcore au fost pe alocuri susținători ai puterilor coloniale, fiindcă sultanii arabi îi privau de drepturile legate de cultură și limbă proprie.

Pe vremea lui Loti, Hassan I asigura oaspeților străini alai, plute, frânghii, balamuc și plocoane. Fiecare șef de trib era obligat să ospăteze delegația oficială cu „mouna”: oi, lapte, grâu și alte chestii cu care cavalerii însoțitori și europenii însoțiți se ghiftuiau, lăsând localnicilor praful de pe tobă, într-un mod care i se apleca lui Loti:

Și bătrâne pe jumătate goale sunt în patru labe pe sub catârii noștri, zgâriind pământul cu unghiile, după boabele rămase din orzul și ovăzul primite chiar de la ele.

​PATRU. Micul dejun și macroeconomia din el

Astăzi, pâinea marocană e delicioasă, la micul dejun găsești tot timpul trei-patru feluri de copturi. Sub masă nu e nicio babă-n pielea goală; la capitolul prosperitate, se pare că Marocului i-a ieșit. Plutele și frânghiile au fost înlocuite de drumuri lungi de asfalt bun, pe care Mohammed Șoferul, succesorul lui, Mohammed Șoferul al VIII-lea, și succesorul acestuia, Mohammed al IX-lea, le-au măcinat pentru noi cumințel, pe la 90-120 pe oră, cu mașini mai mari sau mai mici. Balamucul nu mai prea există, să zicem că acolo am putea contabiliza cel mult o gimnastică bizară pe care Mohammed al VIII-lea ne-a pus să o facem pe drumul spre Munții Rif, prin nord, când ne-a explicat că doi dintre cei cinci pasageri ai mașinii sunt în plus, din punctul de vedere al poliției, și că n-are voie să ducă decât trei oameni pe autostradă. Așa că la fiecare filtru bombănea ceva gen “blocage, blocage” și doi dintre noi trebuia să ne culcăm pe bănci.

De ce mașina aia n-avea voie decât cu trei oameni pe autostradă și cu cinci în oraș nu știu, de încăput în ea încăpuserăm ușor. E drept că la cum arăta, nici eu nu mi-aș fi dat autorizație.

Probabil, a sosit momentul să vă explic și ce-i cu toți Mohammezii ăștia. Din câte mi s-a povestit, primul-născut din familiile arabe primește numele Profetului, fiindcă asta înseamnă noroc, prosperitate și ce v-ați mai putea imagina. Informația merită verificată și adâncită, dar cum pot face asta numai pe Google, vă invit pe voi să încercați dacă vreți, fiindcă nu e genul de erudiție cu care aș ține neapărat să vă epatez.

Oricum, poliția din cauza căreia ne îndoiam sub limita scaunelor la „blocage, blocage” nu cu noi avea treabă în mod special, ci cu vaccinurile de COVID, pe care le verifica la șoferi, tocmai fiindcă Marocul e o țară destul de vaccinată, vreo 51% față de 27% România, în momentul în care scriu lucrurile astea. E drept, cu chestii gen Sinovac, fiindcă n-a avut norocul de a fi european, ca să te poți plânge de discriminare, arunca Pfizer-ul la coș și închina la Șoșoacă.

Altfel, despre rege nu se prea vorbește de rău, Marocul n-ar putea fi considerat o democrație tipică, Mohammed al VI-lea Businessman-ul are tot felul de prerogative constituționale. Vă puteți forma o idee despre ce și cum dacă vă spun că Marocul e pe locul 96 din 167 în ultimul Indice al Democrației The Economist, cu clasificarea „regim hibrid”. România e pe 62, cu mențiunea de democrație „flawed”, cu defecte sau probleme. Dacă asta ne produce complexe de superioritate, o să adaug că România e pe locul 11 din 28 în Europa de Est, în accepțiunea în care aceasta include și Turkmenistan sau Belarus, iar Marocul pe locul 3 din 20 în Orientul Apropiat și Africa de Nord, după Israel și Tunisia, Regiunea include 16 regimuri autoritare, ultimele găini din Gostat în clasificarea The Economist.

Dacă vorbim și de economie, PIB-ul Marocului e de vreo 112 miliarde de dolari, cam jumătate din al României, dar asta îl situează pe poziția a cincea în Africa, în timp ce România e cam pe locul 18 în Europa extinsă, cu Azerbaidjan și altele. Pe cap de locuitor, reiese mult mai puțin decât în România, fiindcă Marocul are o populație de 37 de milioane.

În rest, Marocul e prima țară cu care Statele Unite au avut relații diplomatice, în 1777, cu câțiva ani înainte de finalul Războiului pentru Independență al SUA. Congresul a ratificat atunci un tratat de prietenie semnat de sultanul, cum altfel, Mohammed (al III-lea).

CINCI. Căpitanul James Cook. Ștrumfii Abdellatif și Aisha

În 1769, Căpitanul (James) Cook, exploratorul din cărțile copilăriei, punea pentru prima oară piciorul în Noua Zeelandă, pe care Abel Tasman de-abia o atinsese cu 127 de ani înainte (e drept, cu niște mitralii) și o botezase cu numele azi uitat de Staten Landt. Cook se întâlnea cu o civilizație avansată, maorii, care ajunseseră miraculos acolo din Polinezia, în bărci, pe la 1300. La fel cum ne-a legănat nouă visurile copilăriei, Cook s-a purtat frumos cu maorii, de unde o simbioză pașnică între triburile locale și europenii care au început să ajungă tot mai des în Noua Zeelandă, după ce Cook o cartografiase ca lumea.

Lucrurile au mers atât de bine, cu schimburi de marfă, de muschete și prostituție, încât Noua Zeelandă nu a avut nevoie de administrație propriu-zisă, britanică, până în 1840.

Ce caută Noua Zeelandă într-o poveste despre Maroc? La fel ca maorii, maurii (nicio legătură lingvistică sau etnică) au știut ce să facă cu cei care au venit peste ei. Dacă despre ospitalitate politică lucrativă v-am povestit mai sus, cu Protectoratul Francez și barca electrică, pentru ospitalitatea personală asta înseamnă o succesiune fără sfârșit de riaduri, la care o să vedeți de ce revin.

Pentru turiști, riadurile sunt echivalentul Airbnb-ului, adică al apartamentelor spațioase și proaspăt renovate din centrul Bucureștiului sau din orice alt oraș european. Bogăția și zorzoanele pe care vi le-am înșirat sunt incomparabile cu substantivul comun airbnb. La Fès, am avut un palat întreg numai pentru noi, în care am cheltuit cam 500 de euro pentru trei nopți, două camere. Palatul conținea nu numai piscină și zorzoane, ci și două gazde pe nume Abdellatif și Aisha, concubin și concubină, cred, care erau foarte dispuse să ne facă toate chefurile. Pe Abdellatif l-am poreclit imediat Apelativ, dar la drept vorbind cei doi semănau cu doi ștrumfi, Ștrumful leneș și Ștrumful bucătar. Abdellatif era sfrijit, chiaun și zâmbitor, iar Aisha rotundă și zâmbitoare, cu o față încă frumoasă, mai rotundă și zâmbitoare decât ea însăși. Abdellatif își făcea veacul pe un scaun, în stradă, în fața riadului. Aisha s-ar putea să fie o halucinație de-a mea, la cât am văzut-o, noroc cu numele ușor de reținut. De vorbit nu vorbea, spre deosebire de Abdellatif, a cărui vorbire consta aproape numai în „pas de probleme”, nicio problemă. Cei doi aveau un fel bizar de a ne cocoli, la modul că puteai ieși din cameră, în mijloc, la masa de lângă piscină, să fumezi o țigară la unu noaptea, și unul dintre ei doi apărea aproape fără zgomot, foșnind ca o stafie, ca să pornească lumina și ventilatorul. N-am remarcat niciodată care.

Edmondo de Amicis povestește cum împărțea un servitor împreună cu un coleg european de delegație. Servitorul este certat zdravăn, la un moment dat, pentru nu știu ce prostie și intră în agitație, motiv pentru care începe să le schimbe „apa din havuz” de câteva ori pe noapte, înainte ca europenii să se trezească. După puțin, aceștia îi cer niște pâine, iar servitorul fuge timorat și se întoarce cu o coajă găsită pe jos, în grădină.

Ceva din absurditatea lucrurilor care se întâmplă în Maroc e în povestea asta. Pe Abdellatif l-am trimis după Sprite și am primit un fel de suc de lămâie de-au fugit de el și copiii, pentru care chimicalele alea sunt delicatese rare. În rest, n-am înțeles ce făcea de Amicis cu apa din havuzul ăla, dacă o bea sau se spăla în ea. Dar eu cred că servitorul lui avea și el apucături noptatice de ștrumf și s-ar putea să fi schimbat apa nu din prostie sau de frică, ci din devotament.

Eu n-am prea avut servitori în viața mea și când am avut cameriste sau menajeră, m-am simțit stânjenit de asta. Dar dacă vrei să vezi cum e să ai un servitor, caută un riad ca acela din Fès. E un gen de raport social pe care nu știu exact unde îl mai poți găsi în lume, eu nu l-am mai văzut și trăit. Și nici nu l-am dorit sau savurat, dar aia a fost. Așa chiaun cum era, cu ochii-n intersecție, de pe scaunul ăla pe care stătea, pe trotuar, Abdellatif rezolva o mulțime de „pas de problemes”. Dacă mergi în Maroc, bazează-te pe oamenii din riaduri. Chiar dacă nu înțeleg unele, înțeleg mult mai multe decât alții din stradă. Într-o zi, am comandat mâncare pe Glovo în riad. După vreo oră, Glovo ne-a trimis la dracu’ și ne-a zis că nu mai vine. L-am solicitat pe Abdellatif, care în cinci minute ne-a adus un chelner cu un meniu rufos, dar într-o limbă inteligibilă, de la un restaurant din apropiere. Masa a venit foarte repede, iar apoi Abdellatif a început să-și frângă mâinile și să ne roage să îi comandăm lui cina, de-acum, ca să nu mai pățim ce pățisem. Așa am făcut, a doua zi Aisha s-a materializat în bucătărie (cred) și a fost pe locul al doilea la capitolul mese în Maroc.

Nu prea ai cum s-o nimerești prost cu mâncarea acolo. Ca să bifez și acest capitol obligatoriu, o să vă spun că felul de bază este tagine sau tajine, pronunțat ba tagín, ba tajín. Și de fapt nu e un fel de bază, ci un vas de lut în care încap cele mai variate tocănițe, mâncăruri de pui, de miel, chiftele cu sos și marocanii mai știu ce. Vasul de lut are fel de capac sau de pălărie țuguiat(ă) și deschis(ă) la vârf, cam ca jumătatea de sus a unui titirez. Cred că poți cere orice fel de tagine la orice fel de local din Maroc, nu prea ai șanse să nu-ți placă. Sunt în schimb șanse să te căpătuiești de prin medine și cu o țoaclă de-aia pe care s-o distrugi în bagaj la întoarcere. Nouă ne-au reușit eschivele, ne-am ales doar cu niște boluri autentice marocane de supă, care funcționează excelent la microunde – se încălzesc de-ți frig oasele din degete, păstrând mâncarea rece în ele. Chestia asta n-o pun pe forumuri, că nu mai cumpără nimeni boluri de-alea.

Dar cel mai bun lucru pe care l-am mâncat în Maroc a fost la un restaurant de pe acoperiș, din Chefchaouen. Era trecut în meniu sub numele de „veal leg” și am presupus că e un steak, o pulpă sau ceva similar. În realitate era echivalentul bovin al piciorului de porc din care noi facem piftie. Ceva foarte fraged și aromat. Dacă vă închipuiți că-mi plac tendoanele sau grăsimea, vă înșelați. Vorbesc de consistența purcelului de lapte, dar un gust cu totul diferit.

Țară musulmană, în care nu se bea, Marocul s-a distins totuși și la capitolul vinuri, cu ajutorul binevoitor al lui Abdellatif și al câtorva Mohammezi ai șoselelor. Magazinele de băuturi arată ca naiba, sunt ascunse după niște uși vopsite în negru, seamănă – dacă seamănă cu ceva – cu sifonăriile de pe vremuri, din spatele blocurilor. Ți-ar fi foarte greu să le găsești ca turist. În schimb, toate vinurile marocane pe care am pus mâna erau de la bunicele în sus. Am luat la întâmplare, n-aveam cum altfel. Dar pentru vreo cinci euro obții mult mai mult decât în București, unde banii ăștia ajung doar de ceva mai mult decât o poșircă. Există o tradiție a vinului, creată de asupritorii francezi, mai ales prin zona Meknès. Nu știu cum o duce ea, tradiția, în general, dar de murit n-a murit, cu siguranță. Băutul nu e interzis, nici măcar în public, dar am văzut într-un loc doar ceva ce semăna a bar de rakeți, în care n-am mai intrat. În riad e însă treaba ta ce faci, așa că expune-i problema lui Abdellatif. Pas de probleme.

Abdellatif era oricum inițiat în drăciile nasranilor, cum li se zice pe-acolo creștinilor (de la Nazaret). Într-o seară a apărut abțiguit bine. Sunt convins că se deda la diferite păcate musulmane, cu Aisha sau de unul singur, în camera de unde ieșea ca să ne pornească ventilatorul. Una de la parter, feerică, la fel ca tot restul. I-am oferit un pahar din vinul nostru, a făcut niște temenele, dar n-a vrut.

Altfel, cea mai mare mulțumire a mea cu oamenii ăștia caraghioși și irezistibili a fost că la sfârșit au zâmbit larg, când le-am lăsat puțin peste ce le datoram. Vreo 500 de euro pentru trei zile, cinci oameni, incluzând mic dejun, cine, wine scouting și ce ne-a mai trecut prin cap. Sper că a fost un zâmbet sincer. Înclin să cred chiar, că balamuc n-am prea făcut pe-acolo. Ca să închei inventarul puterilor vrăjitorești ale lui Abdellatif, era și el mândru de două lucruri în viață: certificatul de vaccinare, pe care ni l-a prezentat din prima, și niște boxe cu bluetooth. Într-o zi ne-a pus niște manele la ele. Mă și gândesc cum o fi căutat muzică românească în arăbește pe YouTube. Am comutat repede pe muzica noastră, ne-am certat pe ea și gata, s-a lăsat liniștea.

Un soi foarte ciudat de liniște, care e plin de zgomote de pași înăbușite, de mantale care se freacă, de nenumărate respirații, cum spunea Loti.

​ȘASE. Încă un riad. Sau mai multe

Riadul ăsta din Fès avea tavan culisant – știu, fiindcă într-o zi am prins și o ploaie. Ca și boxele cu Bluetooth ale lui Abdellatif, această șmecherie nu prea face parte din civilizația arabă, sau berberă, tradițională. Dar atunci când spui riad, vorbești de 350 de ani vechime. Imobilele sunt uneori proprietatea urmașilor celor care le-au construit acum sute de ani, care le exploatează turistic sau pun pe cineva să facă asta.

Poanta, la riaduri, e ultimul etaj. Aici sunt adesea piscina și locul de fumat. Două-trei mese pe care poți să-ți faci de cap cu vinul semiclandestin și fumatul deloc răspândit prin oraș, deși permis. Te-ai aștepta ca Marocul să fie plin de fum și chiștoace, ca orice teritoriu al lui Allah, că Mahommed cu alcoolul avea ce-avea. Ar fi două explicații pentru care nu, una că țigările sunt scumpe (pentru marocani, altfel, prețurile sunt ca-n România) și a doua, că un sultan pe care nu mai pot să-l identific a decretat la un moment dat că fumatul e un obicei oribil, predilecția pentru el e aceeași cu a celor cărora le place carnea de cal mort. Cum nu cred că marocanii mâncau cai vii, presupun că se referea la leșuri fezandate, dintr-acelea de care se împiedica Loti la tot pasul. Sau la un tabu al cărnii de cal. Mă rog, din subtilitățile și enigmele locului.

De pe terasele riadurilor, vezi toate celelate riaduri din jur, cu ziduri înnodate între ele, prin care prezentul găurește inevitabil istoria sub forma antenelor parabolice. Dacă te întrebi ce-a fost în piscina și fumoarul tău acum 100 de ani, explicația o găsești tot la Pierre Loti, care la un moment dat se desprindea de ambasada franceză pentru a-și face menaj, pe cont propriu, într-un riad.

După ce vreo jumătate de carte l-am suspectat de impulsuri puternice către același sex, pentru entuziasmul cu care descria cavalerii arabi, Loti se cațără la cucurigu, de unde începe să stălkerească fără milă marocancele și sclavele africane care-și fac veacul pe terasele întrețesute:

De la o casă la alta, femeile se vizitează, escaladând uneori zidurile cu ajutorul unor scărițe – sau cu scânduri cu care improvizează punți. (…) Acest oraș [Fès], care pare atât de sumbru și de negru cui îl parcurge fără să ridice capul, își desfășoară toată viața lui feminină elegantă, seara, pe acoperișuri, în orele aurite de la sfârșitul zilei. Stăpâne sau sclave, fără deosebire de castă, se plimbă de-a valma, râzând împreună și adesea înlănțuite într-o aparență de egalitate deplină.

Asta e esența riadului. Un „înăuntru” deschis în sus.

Ceea ce găsești azi înăuntru e, desigur, manufacturat, recondiționat, confortabil la modul modern. Pe una din terase, la Meknès, am dat chiar de marginea Matrixului: oamenii cu riadul în care stăteam avuseseră succes turistic și se întindeau pe riadul de vizavi, pe care îl recondiționau. Zidurile fără ferestre și fără uși arătau așa cum arată la o renovare contemporană, rase de tot surplusul degradat și curate.

Dacă te uiți mai atent, ivărele fasonate grosolan, cu ciocanul, sunt de fapt turnate, fiindcă loviturile de ciocan sunt aceleași de la unul la altul. Instalația sanitară e modernă, oricât de posh sunt chiuvetele și robinetele. Și așa mai departe. Mozaicurile și celelalte decorațiuni se potrivesc perfect, dar nu au cum să fie cele originale, în mare măsură. Alternativa fiind demolarea sau vreun proiect modernist ca-n România, constatarea asta nu are de fapt importanță. Te întrebi cel mult de câtă autenticitate ai nevoie, de fapt, fiindcă alternativa de a te tăvăli prin niște gunoaie vechi de 300 de ani nu are sens. Cel puțin nu pentru mine.

​ȘAPTE. Centrii spirituali, fractalii și lumea de dincolo

Prin ghidurile turistice, locurile emblematice ale medinelor, orașele vechi, sunt moscheile și școlile coranice. Dar, lucru ciudat într-o țară cu un Islam sunit moderat, fără jihaduri și alte prostii, aici nu se pot vizita, deși am fost primit, fără probleme, în orice alte moschei din Turcia, Palestina, Cipru, Albania sau Kosovo. În medinele marocane, moscheile sunt peste tot. Tot felul de cămăruțe în care credincioșii se descalță și se roagă, mai dai colțul și mai treci pe lângă una, unde prin ușa deschisă vezi ceea ce ar putea fi descris distins drept credincioși prosternați, orbiți de lumina divinului Allah, și mai puțin distins, ca niște tipi ghemuiți în patru labe, care așteaptă să treacă ora rugăciunii. Pentru cele istorice, cu adevărat vechi, îți trebuie însă mult fler. La Fès e Al-Karaouine, un complex de moschee și școală coranică, considerat unul din cele mai mari centre spirituale ale Islamului. Un ghid inept pe care l-am luat ca să nu ne rătăcim prin medină ne-a livrat niște pasaje ciuntite de Wikipedia, cum ar fi faptul că Al-Karaouine e cea mai veche universitate cu funcționare neîntreruptă din lume sau că în ea încap, sau au încăput, 22 de mii de credincioși. Cum tu nu ești unul din ei, trebuie să te mulțumești doar cu poarta privită pe-afară, dacă ai suficientă răbdare s-o cauți, fiindcă e într-un colț de medină, între un magazin de fake-uri și un cărucior cu legume. Sau să urci pe un rooftop bar pârjolit de soare și gol, cu mese de tablă și cafea servită în cioburi istorice, ca să o vezi de sus. Caz în care ai putea avea aceleași dubii dacă te uiți la ea, la Al-Karaouine, sau la alta.

În lipsa Al-Karaouine, Fèsul ne-a consolat totuși cu Al-Attarine, o școală coranică din secolul al XIV-lea. Dacă ai avut ceva de obiectat la felul cum arată riadurile, Al-Attarine te face să taci. Parterul și curtea interioară sunt decorate cu o regularitate și o precizie de model Autocad, cu mozaicurile non-figurative caracteristice musulmanilor, fiindcă, poate știți, Profetul le-a interzis icoanele. Detaliul, piesele minuscule, modelele concentrice sunt hipnotice. Dacă non-figurativul ăsta e un fel de sită prin care ești invitat să vezi profunzimea lucrurilor, lumea de dincolo, nu știu. Cert e că senzația de ecuație complexă, evadată din formulă și ieșită să facă ravagii în lume e apăsătoare ca un film de groază cu fractali. Dacă stai și te uiți prea mult în mozaicurile acelea, e ca și cum ai fuma iarbă și te-ai chiombi în vizualizările de Winamp de pe vremuri.

Cuvântul arab cu care sunt desemnate, zellīj, dă apă la moară ideii de limită între lumi. Înseamnă ceva gen „alunecos”, calitate dată de netezimea mozaicurilor. Pentru limita dintre două lumi trebuie ceva șlefuit și reflectant. Mozaicurile sunt o oglindă care te face atent că dincolo de ea e și altceva. Am văzut și cum se fac: niște cetățeni adesea foarte tineri decupează cu un fel de daltă pătrate, stele sau octogoane foarte precise, aproape fără semne sau ghidaje, rapid – că doar avem nevoie de suprafețe mari, ca să ținem departe ecuațiile de dincolo.

În orice caz, dacă stai și reflectezi puțin, raiul musulman nu constă numai în pilaf.

La chestiile astea au avut destul timp să reflecteze toți talibii (studenții) care și-au făcut veacul prin Al-Attarine, de pe la 1300 și până la 1915, când a fost transformată în monument istoric. O școală coranică, madrasa, e un fel de liceu și facultate la un loc, iar talibii își petrec în ea vreo 12 ani, învățând Coranul pe dinafară, studiind interpretări, legislație, arabă și logică, pentru un certificat de imam, adică o moschee, la suniți. La etaj, peste mozaicurile hipnotice și toate celelalte, sunt camerele studioșilor, atât de mici încât nu-mi mai amintesc exact dacă dădeai cu capul în tavan sau nu, dar în orice caz dotate cu niște ferestruici aflate la nivelul podelei. La vârsta la care europenii tocmai și-au depășit adolescența și se-apucă să-și facă de cap temeinic, talibii au privit prin ferestruica aia peste un deceniu și au în cap cele 6236 de versete ale Coranului. Oricât de atrăgătoare e ideea de a te mai întrerupe din shopping, șpriț și Facebook din când în când, nu știu dacă vreunul dintre ei n-a țâșnit, prin ferestruica aia ca o invitație, cu capul înainte. Dar, oricum, ar fi nimerit în havuzul din curtea interioară, deci, nu, poate că nu.

​OPT. Volubilis, multicookerul de istorie marocană

Cu gândul la chestii de felul ăsta, normal c-am uitat de faptul că n-aveam bagaje și a început să ni se pară din ce în ce mai fun să mergi fără – în speță cu un rucsac și vreo trei sarsanale culese nu mai știu de unde, în care îngrămădisem niște boarfe cumpărate la repezeală de la un H&M de-al lor, mult mai urât decât H&M-urile noastre. În Maroc, oricum, cel mai bine e să te lași în voia lucrurilor, altfel îți complici situația. Destinațiile și orele precise nu prea au sens, de fapt totul e o medină infinită, în care n-ai cum să nu te rătăcești, iar singurul lucru pe care îl poți face e să mergi și să mergi. Nu înainte, că n-ai de unde ști încotro e înainte, ci într-o direcție oarecare, cotind-o odată cu drumul. O să ajungi undeva.

De data asta, am ajuns la Volubilis, iar dacă ți se pare ciudat să găsești niște ruine romane atât multe în Africa, înseamnă că nu știi nimic despre centrul de greutate economic al Imperiului. Ceea ce n-ar fi nicio surpriză, la ce se face prin școală în România. Romanii au ajuns pe-acolo după războaiele cu cartaginezii, pentru a face din Volubilis capitala Mauritaniei Tingitane, și au plecat cam când au plecat și din Dacia. Volubilis a rămas populat, totuși, și peste 500 de ani, și cam pe-atunci, acolo s-a materializat un urmaș al Profetului pe nume Idris. Din diferite motive, dintre care acela religios e probabil cel mai important, Idris a fondat Marocul. N-a domnit decât vreo trei ani, fiindcă a fost otrăvit de trimișii unui stat arab rival, probabil la ordinul lui Harun-al-Rașid, din „1001 de nopți”. Urmașul lui Idris, tot Idris, dar al II-lea, s-a mutat din orașul roman care avea o poziție strategică mai greu de apărat, pentru a fonda în apropiere Fès-ul. Foarte aproape e Moulay Idris, un orășel construit în jurul a ceea ce se presupune a fi mausoleul lui Idris I, dar și Meknès-ul, deja pomenit drept capitala vinului din Maroc.

La Volubilis, ghidul e tot figurant, tapează de țigări, dar narațiunea lui iese din canonul Wikipedia. E vorba de toaletele publice comune, cele private, ale bogătanilor, și ruinele unui bordel, pe care mă ia deoparte, trimițând răspicat familia la umbră, ca să mi le arate. Plin de interes, fac o poză foarte proastă cu un falus basorelief, care pare foarte trist că zace pe-acolo singur de 1500 de ani. Simt jenat cum îmi crește testosteronul, dar nu de la falusul ăla, ci de la respectul musulman, constând în tratament preferențial de bărbat. De la umbră, Ana-Maria nu pune totuși la suflet, îi dă un bacșiș astronomic babalâcului, în timp ce acesta-și dă aere de savant și-mi mai cere o țigară, după care ne trimite să ne spălăm pe cap singuri cu istoria Marocului în muzeu. Efrem se întâlnește cu o meduză cât un afiș de Spiderman, e fascinat, dar i-e cam teamă să se pozeze cu ea.

Situl arheologic e de câteva ori mai mare decât Troia pe care am văzut-o acum câteva săptămâni, dar o mare parte din ce e sau a fost Volubilis e încă neexcavat.

De obicei, când vorbesc cu oamenii despre călătorii, sunt singurul pe care îl interesează tot felul de pietre de felul ăsta. De data asta mă interesează fiindcă Volubilis e ceea ce pe Altex ar putea fi descris ca un multicooker de istorie, dacă istoria ar fi de mâncare. Orașul există de fapt dinaintea romanilor, când se numea Walili, a fost fondat de berberi/numizi și prin el a sălășuit un rege cu nume de Pokémon, Juba (al II-lea), care a avut grijă nu numai să fie clientul romanilor, ci să se înhaite și cu o Cleopatră. Nu aia celebră, ci fiica ei și a lui Marc Antoniu, mai precis Cleopatra Selene a II-a. Cu legitimitatea dinastică asigurată, Juba s-a cărat în istorie lăsând în urmă niște ruine de palat, iar după ocupația romană orașul a redevenit Walili. Când s-a aciuat pe-acolo, urmașul lui Mohammed, Idris, a intrat în simbioză cu un trib berber, Awraba, care se stabilise în fosta metropolă. Berberii erau deja islamizați sau disponibili pentru o astfel de religie, astfel încât au luat în brațe atributele sfinte ale imamului Idris, cu tot cu imam.

​NOUĂ. Sfârșitul poveștii lui Kadour. Și nu numai al ei

Toate lucrurile astea le afli, în Maroc, numai dacă te arunci ca pe tobogan într-un itinerar care nu poate fi decât aproximativ, la ce știi înainte de a ajunge acolo – în plus, executat pentru tine de niște oameni care îl aduc la îndeplinire aproximând până și aproximația ta, că doar n-au de unde ști ce idei fixe ai dobândit pe Tripadvisor sau Wikipedia. Probabil nu există alt mod mai bun de a afla toate lucrurile astea decât lăsându-te pur și simplu dus de vehicule, cu patru roți sau coperte, precum cărțile lui de Amicis și Loti, înainte și înapoi în spațiu și timp. N-am prea văzut japonezi obsedați de bifat obiective turistice prin Maroc, dar bănuiesc că le-a fost greu, mai ales că un alt qwertuiop, din nu mai știu ce riad, ne-a zis la un moment dat că e ok dacă suntem români, nu-i nimic, ei știu că pentru masa lor zilnică plătesc japonezii, noi trebuie să le asigurăm doar desertul, sau așa ceva.

Ca să ajungi la genul ăsta de derapaj controlat prin geografie și timp, trebuie să începi cu airbnb și riadurile pe care le găsești acolo, după care umpli distanțele dintre ele cu diferite mijloace de transport. Dacă îți place să conduci, drumurile sunt bune și șoferii potoliți, iar tarifele de rent a car încep de pe la 12 euro pe zi, o mașină mai amărâtă. Să te rătăcești la propriu, nu mental, e greu, Waze și toți sateliții fără de care nu mai putem trăi funcționează în afara medinelor.

Călătoritul ăsta pe distanțe relativ lungi, fără să știi exact ce găsești la capătul lor, e probabil cel mai aproape de ceea ce însemna o explorare în vremurile în care Pământul nu era cartografiat până la ultimul milimetru și Polul Sud nu ajunsese destinație turistică. Destinul nostru de exploratori mic-burghezi s-a încheiat acolo de unde începuse, la Casablanca, unde ne așteptau bagajele. După atâta bântuială prin diferite epoci și peisaje, am avut senzația euforică de regăsire a unei vieți pierdute prin medine. Când am deschis valizele, ne-am întrebat la ce naiba ne trebuie toate hainele de ploaie, fiarele de ondulat părul, pastilele și toate celelalte chestii pe care le cărasem cu noi și rămăseseră 12 zile la aeroport, de unde era prea complicat să le recuperăm, fiindcă ajunsesem deja în nord.

Singurul lucru de care m-am bucurat au fost filmele pentru aparatul meu cu film, cu care plănuisem fapte fotografice mari prin Maroc. N-am făcut mai nimic în jumătatea și ceva de zi care mai rămăsese, când în esență ne-am savurat pijamalele de la H&M-ul ălălalt, din Bruxelles, mult mai bun decât ăla din Rabat. Rămas fără niciun film și cu un aparat de vreun kil jumate prin rucsac, am încercat vag să târguiesc niște provizii, dar n-am reușit să găsesc decât una bucată film, chinezesc și expirat în 2010, la un centru de poze oarecare. Filmul era probabil de decor, fiindcă doamna cu hijab de la tejghea mi-a zis că nu știe cât costă. A sunat la superviser-ul ei fotografic și coranic, dar cadiul pozelor nu răspundea. I-am oferit 10 euro pe el, dar doamna a spus că nu poate. M-am cărat, după care un domn fără calificare precisă, cum sunt destui alții în Maroc în stradă, m-a întors din drum. Într-un exemplu tipic de negociere marocană, doamna cu hijab mi-a cerut 5 euro în loc de 10. Am drămuit filmul ăla, câte 1-2-3 poze pe locație, și a ieșit cam așa:

Pentru comparație, cu un aparat digital contemporan, chestiile astea arată cam așa:

Obsedații de fotografie știu ce surprize plăcute (când nu sunt pe dos) poți avea cu filmele expirate. Dar, în rest, ca să vă arăt tot ce ați văzut, am folosit iPhone-ul, pe care snobismul meu fotografic îmi interzisese să îl utilizez în chip de cameră. Presupun că aș fi făcut lucruri mai proaste cu măgăoaia aia.

Apropo, ca să închei și cu Kadour și Said, pe care i-am lăsat cu totul baltă, vă închipuiți că fratele cel șmecher, Said, n-a murit prin munții Atlas, chiar dacă tâlharii îl bătuseră de-l lăsaseră lat.

Said s-a adunat de pe jos el a știut cum și a ajuns, fără caravane și daruri, în orașul de departe, al Pașei foarte ospitalier și foarte bogat. Pașa i-a aplicat același tratament ca fratelui loser și inocent, Kadour: trei zile de ospitalitate exuberantă, după care a survenit din nou problema sfârșitului de ospitalitate. Pus pe picioare cât de cât, Said a reflectat asupra propriilor planuri de înavuțire curmate de Allah și tâlhari, dar mai ales a faptului că nu are ce cadou să-i facă Pașei în schimbul ospitalității. Și-a adus aminte că mai are la el un nenorocit de ceas stricat, singurul lucru de care tâlharii din Atlas nu-l spoliaseră.

Dacă vă închipuiți că Pașa i-a înfundat ceasul pe gât, așa cum i s-ar fi cuvenit unui ticălos avid de bani, fără sentimente fraterne, vă înșelați. În logica tipică Marocului, Pașa a rămas la fel de uimit de ceas ca de felinarul roșu al celuilalt frate, Kadour, fiindcă din orașul grozav de peste Atlas nu existau nici felinare, nici ceasuri. În paranteză fie spus, treaba asta situează temporal originea poveștii undeva după secolul al XVII-lea, când ceasurile de dimensiuni nelgijabile de către tâlhari au început să apară. Oricum, Pașa a parcurs același proces cognitiv-volițional ca la felinarul roșu al lui Kadour, obsedat de faptul că trebuie să facă un cadou care nu poate acoperi valoarea și importanța ceasului stricat, dar care va compensa cât de cât generozitatea uriașă a deloc generosului Said. În cele din urmă, s-a hotărât să-i ofere lucrul cel mai de preț din vistieria lui: felinarul roșu al fratelui Kadour.

Exact la chestia asta m-am gândit după ce am deschis bagajele, felinarele noastre roșii. Marocul e o distorsiune spațio-temporală care îți ia și îți dă înapoi, iar atunci când primești înapoi, te întrebi vag la ce-ți trebuie.