Recentele întâmplări de la “Academia Cațavencu”, care a făcut vrând-nevrând un pui pe nume “Kamikaze”, mă fac să mă gândesc la o socoteală referitoare la valoarea de brand a unor titluri de presă scrisă. Ce s-a întâmplat în ultima parte a anului trecut și primele luni ale acestuia a dus la:

– “Academia Cațavencu” ruptă-n două. Kamikazii aruncă diferite săgeți către fosta revistă, ceea ce nu poate fi de bine pentru ea.
– “Cotidianul” dispărut de pe tarabă, cu o ediție de Web ținută în viață de F 5, compania de net a lui Sorin Ovidiu Vîntu.
– “Evenimentul zilei” și “Capital” trecute la un proprietar român, Bobby Păunescu, legat de media care au susținut fățiș o parte a spectrului politic în campanie (B 1), cu toate conotațiile de brand care vin de aici.

Dacă nu pare mare lucru, să ne gândim la titlurile stabile: “Gândul” dă semne de vivacitate, nu numai prin clonarea pe net a layoutului de la Huffington Post, ci și prin unele subiecte bune din ultima vreme, dar n-a fost niciodată un ziar de peste 50 de mii de exemplare vândute, iar istoria lui începe în 2005. “Adevărul” zbârnâie ca tiraj, dar e legat ombilical de inserturile de cărți, iar conținutul propriu-zis nu a convins cu aplauze. La “România liberă” se pregătește (încă) o relansare, cu Mario Garcia, dar se știe cât au ajutat redesenările până acum: deloc.

Curios, în picioare rămân două branduri de la Intact Media Group (Voiculescu), “Jurnalul național”, cu evoluția lui ușor paralelă cu restul presei, ceea ce înseamnă și bine, și rău, și “Gazeta Sporturilor”, cu ale sale conotații serioase, date de scandalul Ridzi și alte eforturi editoriale, plus reputația directorului, Cătălin Tolontan.

Văzând lucrurile ca mai sus, putem trage concluzia că majoritatea brandurilor cu reputație din presa românească își pierd ceea ce au mai bun, dincolo de modul amenințător cum arată lucrurile dacă ne uităm la cifre și alte simptome de business. Scăderea de reputație nu înseamnă implozia tirajelor peste o lună, la fel cum orientarea editorială din prezent a “Adevărului”, nu cu totul convingătoare, poate însemna un tiraj considerabil prin artificii de publishing. Dar, pe termen mediu, acest gen de pierdere de status nu e de bine.

Dincolo de climatul economic general, toate cele de mai sus se suprapun peste schimbarea de generații din presa românească. De prin 2007-2008, șefii de gazetă din generația pre-1989, adică oameni precum Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu (care intră numai biologic în această generație, fiindcă nu a făcut presă pe vremea lui Ceaușescu) au dispărut din fruntea redacțiilor. Cum spuneam și în alte locuri, în locul lor a venit generația din care fac parte, în jurul a 40 de ani, formată după 1989. Pare deci verosimil că o parte din responsabilitatea pentru cele de mai sus, și pentru altele, ne revine/îi revine acestei generații. Cum s-ar repartiza vina pe diferiții manageri de redacție, divizii și altele? Continue reading →