Cum a ucis Facebook-ul oracolul. Și cum l-am înviat eu, tot pe Facebook

Zilele trecute am publicat în VICE o poveste despre oracolele de gimnaziu/liceu. Povestea s-a învârtit binișor și e scrisă pe grila revistei. Vă dau aici și o primă versiune a textului, scrisă la liber. Conține altceva.


—Care e cel mai rău lucru-n viață?
—Să fii bolnav, bătrân și fără bani.
—Cum vreți să muriți?
—Nu vreau să mor.

Am vreo 11 ani, undeva prin anii ‘70, și bunică-mea mi-a pus capac. Clar, oracolele astea sunt o chestie ciudată, bunica nu mi-a dat răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit să le-aud. Mi-amintesc oarecum că voiam să mă vindec de singurătate cu el, să intru într-un fel de intimitate soft și lipsită de riscuri, ca un grup de Whatsapp, cu alții ca mine. Un loc în care ești foarte aproape fiind foarte departe. Radio Erevan zice că diferența dintre o imagine porno și una sexy e claritatea ei. La fel cu sentimentele, ca să te arăți așa cum ești îți trebuie o lumină difuză, un context un pic obscur. Mai ales dacă ești puști sau puștoaică.

Copiii, atunci când încep să se facă mari, sunt al naibii de singuri, se simt altfel decât restul lumii și s-ar putea ca despre asta să fie caietele alea cu chestionare, floricele, amintiri, poze cu Pamela din Dallas și pliculețe de nes lipite pe pagini. Oracolele, care nu mai sunt de mult.

Întrebările mele – și ale oricui – le mâzgălisem cu scrisul meu imposibil de mână, nu știu de ce, pe ultimele pagini ale unui caiet dictando. Atunci, la 11 ani, am lăsat-o baltă, asta a fost scurta mea carieră de oracolist. Bunică-mea mi-a dat în cap cu niște adevăruri care luminau singure în obscuritatea paginii mâzgălite. Chestii de om bătrân, care nu mai are mult. În plus, pe mine mă interesa doar chestionarul, nu și mesajele lipsite de fantezie și poezelele alea tâmpite, repetitive, care-s cealaltă parte a oracolului. Floricelele și fotografiile cu actori lipite pe pagini mi se păreau și ele frivole. Nu știu ce-aș fi vrut să aud la cele două întrebări. Poate că cel mai rău lucru în viață e să nu fii înțeles. Și de murit, aș fi vrut să mor fericit. Sau repede. Sau naiba știe.

Feminism gimnazial comunist

Atunci când am lansat o strigare pe Facebook, să văd dacă mai are cineva oracole, a început să plouă peste mine cu jpeg-uri. Jpeg-urile veneau de la fete. De la doamne, cum vreți să le spuneți, care în anii ‘80 erau în gimnaziu sau liceu și făcuseră așa ceva. M-am simțit ceva mai bine pentru că abandonasem proiectul meu multimedia cu bunica. Băieții n-aveau așa ceva. Erau cei care răspundeau la întrebări gen: „Ce este viața?” sau: „Ce este moartea?” Bine, dar ce rost avea să știi toate astea? Exista vreun scop ultim, ceva? „Era despre gagici”, își amintește un completator.

O-paaaa! Sticle și borcane. Ligheane-ligheane. Pepsi-Cola-Cola. Pupă-l tu pe ăla!

„Și mai aleees – pe cine iubeeeești!” exultă o fostă posesoare. Aia era! Prindeai interlocutorul și-l mânai cu chestionare copiate, deci științific fundamentate, către dezvăluirea ultimă. „De cine îți place?” în alte variante. Dar cine era vânătorul și cine, vânatul?

Aici e poanta. V-am zis, oracolele erau proprietatea fetelor. Ele, fetele, erau cele care migăleau la montura aia colorată, cu cariocile lor roz, talentul lor la desen și pasiunea repetitivă pentru flori din ce în ce mai aproape de perfecțiune, pe care le clonau peste tot, ca mandalele. Ale naibii fete. Își înzorzonau caietele alea groase, colorate, exact așa cum se dichisesc de când lumea, ca să capteze atenția. Și după aia să fie disponibile. Feministele spun că toată treaba asta-i o mizerie. Dar dacă aș fi om de știință, le-aș întreba câte dintre ele au avut, când erau mici, oracol. În orice balet de-ăsta e și o chestie asertivă, empowerment.

Dacă ești fată și-o arzi pe VICE și Casa Jurnalistului, probabil consideri că modul cel mai rapid și posibil satisfăcător să-ți găsești un tip e să te lansezi pe Tinder. Dar ai auzit, probabil, că „pe vremea aia” nu era așa. Trebuia să prinzi cumva bizonu’ fără să fie evident că-l vânezi.

De când și cât s-au dat oamenii cu oracolele?

Cezar Paul-Bădescu e prozator și face emisiuni cu cărți la TV. Înainte de asta, a făcut și el, ca tot omu’, o licență și-un master. N-o să credeți, fix despre oracole. Mai ales că era pe la începutul anilor ‘90, când Iosif Sava tuna „Baaaach” la TV și pop-cultura era „hock, muzica aia înghozitoahe”. Nu Sava o spunea, ci un invitat distins sau cel puțin rârâit al lui. Dar lui Bădescu nu i-a păsat de Bach și s-a pus pe scotocit după oracole. Rezumatul e așa: caiete de amintiri a găsit de pe la începutul secolului al XX-lea. Dar oracolul, ca atare, apare cam în timpul celui de-al doilea război mondial. Da, ceea ce îl face oracol, și nu caiet de amintiri, e chestionarul. Da, întrebarea cea mai importantă era despre amor și da, oracolele erau proprietatea fetelor, care le împrumutau băieților 24 de ore, ca să le completeze. Poanta e că existau și strategii evazive la întrebările mai intime. Nu puteai trece peste, că făceai figură de papagal(ă). Așa că un pronume în loc de nume era compromisul acceptabil. Strategiile erau repetitive, la fel ca și poezelele sau cimiliturile gen:

oracol_roma

Adică, conchide Bădescu, oracolul era o formă de folclor scris. Puștii nu prea-și băteau capul să fie originali. Dar pe Bădescu l-a mai frapat un lucru: contextul epocii nu se vedea deloc în oracole. A întâlnit o singură dată un singur răspuns de genul ăsta, într-un oracol din anii ‘50: „Ce pui atâtea întrebări, ești securist?”

Caiete de amintiri se găsesc peste tot, și în filme. De ce a apărut oracolul atunci când a apărut nu știu. Și nici dacă există în alte țări. Cu excepția Republicii Moldova, unde se chemau anchete. În definitiv, oracolul era mistic, ăla din antichitate, pe care-l întrebi. Ancheta e mai ok în niște locuri care au fost sub Stalin.

Acum, în 2016, probabil ați văzut oracole doar în poze și n-ați pipăit niciunul. Unde s-au dus, unde sunt? Cezar Paul-Bădescu nu s-a mai ocupat de ele de la master, știe doar că prin ‘93-’94, când își făcea research-ul, mai erau destule. Ce-am primit eu pe Facebook începe în anii ‘20 și se termină în anii ‘80. Doamnele care mi-au trimis poze nu mai văzuseră așa ceva de decenii. La sugestia deșteaptă a lui Bădescu, am lansat întrebarea și pe la profi de liceu sau gimnaziu. Au început să vină răspunsuri negative.

oracol_20

Și cum adică, au dispărut oracolele? Păi – tu, care mă citești, ai mai văzut undeva? Și dacă da, de ce-au dispărut? Facebook, a fost primul răspuns pe care l-am primit. După care am mai primit Facebook, Facebook și iar Facebook. O să vezi de ce-am făcut analogii cu Whatsapp și Tinder.

De ce au dispărut. Sau cel puțin așa zice toată lumea

Bine, dar de ce a omorât tocmai Facebook oracolele? Nu sunt sigur nici măcar c-a fost Facebook și, până și-o face Bădescu și doctoratul pe tema asta, nu-mi rămâne decât să speculez. Între tentativa de oracol de la 11 ani și Facebook, eu unul m-am mai bălăcit în niște medii pe care le-aș putea considera verigi lipsă. Prin ‘96, am dat prima oară din viața mea de un chat. Era al PRO TV-ului, unde lucram. O fereastră în site. Lucram noaptea și, cum eram un fel de supraveghetor, n-aveam decât să aștept. Și între timp ne încăieram strașnic pe chatul respectiv. Mi-aduc aminte de un nume, Mozol. Ăsta flooda ca un nenorocit, adică făcea paste la ditamai kilobyții de document text în fereastra de chat. Dacă te întrebi cum un kilobyte ar putea fi ditamai, calculatorul pe care stătea site-ul PRO TV avea un creier cât pila ta de unghii inteligentă de azi și se poticnea de la kilobyții ăia. Dezastru, restart și de la capăt.

În afară de Mozol, pe chatul ăla se-ncăierau tot felul de monștri, înjurându-se ca niște fiare. Erau genul de psihopați în căutare de Fight Club-uri, cu nopți de pierdut pentru asta. Kaukaz, Cassargoz, Mojo, Fibi, Felin1, nu mai știu cine. În orice caz, pe-acolo a fost inventat pseudonimul de Net. Eu eram Hadrian. Dar, între flegme pe ecran, penisuri desenate în caractere Ascii și altele, se punea de relații, alianțe, prietenii. Era miraculos cum mesajele veneau „în timp real”, cum se zicea, și puteai să ți le scrii cu litere mai mici, mai mari, mai roșii, mai verzi… Cred că puștoaicele care migăleau la oracole aveau un bun simț estetic naiv, încercau să scape de manualele școlare, oribile, atunci ca și acum. Probabil și Steve Jobs a avut un impuls asemănător. Și bine a făcut.

Dar, în chatul PRO TV, la un moment dat a apărut ideea că poate-ar fi bine să ne vedem la o bere. Cei mai psihopați n-au apărut, cei care eram mai puțin psihopați ne-am ivit și am vorbit despre cei mai psihopați. Terasa Andu, dacă nu mă-nșel, e și-acum prin Herăstrău, la ieșirea dinspre Arcul de Triumf. S-a strâns toată fauna, cineva a comparat pe drept întreaga adunare cu Barul Galactic din Războiul Stelelor. Era liniște, toată lumea bea bere și privea fix în față. La un moment dat, nickname-urile au început să se scoale de pe scaune și să dispară, perechi-perechi, în tufișurile din jur.

După chatul PRO TV, a urmat ăla de pe „Evenimentul zilei”, unde se strânseseră disidenții de la PRO, cred că cineva a tăiat porcăria aia de pe site-ul lui Sârbu la un moment dat. Mi se pare că avea ceva cu „Andu” în nume, că Andu rămăsese reduta noastră offline. Sau a lor. După aia, MIRC, ICQ, forumul lui Gheorghe, Yahoo Messenger și multe altele pe care le-am uitat.

Ok, dar ce-aveau în comun blândele oracole și favelele astea virtuale? Păi, dacă domnișoarele de pe vremuri erau cuminți și băieții de mai-încoa exact pe dos, numitorul comun e amorul, chestia aia care te face să pleci la un moment dat, perechi-perechi. La oracole, pulsul îți creștea la întrebarea „Pe cine iubești?”. La chaturi și formuri, frișca era-n mesaje private. Toate astea sunt realități mediate, camere virtuale, roz, vătuite, un fel de bordel pentru inocenți. Dacă Internetul mirosurilor ar cunoaște o largă răspândire, camerele astea ar duhni toate a Obsession sau Angel. De fapt, la specia noastră, ritualul împerecherii durează mult și comportă multe aspecte.

Azi, online-ul s-a forkat, cum ar zice programatorii, în chestia aia plicticoasă care ți se întâmplă pe Facebook, și ailaltă, cam prea palpitantă, de pe 4Chan sau Dark Web. Pe Net există un site pe nume Oracolulmeu.ro, care aduce aminte de tradiția de pe vremuri, dar n-o să fac link pe el, că nu merită să dai click. Și, oricum, ca să faci rost de poze cu caietele alea nu există metodă mai bună ca Facebook.

P.S.: V-am lăsat în ceață cu întrebarea despre momentul când au dispărut oracolele. O profă brici de la un liceu bun din București nu le văzuse niciodată, de când era profesoară. A lansat întrebarea la alți colegi, toți au zis că nu mai sunt și că de vină e tot Facebook. Când să m-apuc să scriu, a venit și un răspuns întârziat de la o colegă de-a profei, din Pucioasa: cică niște elevi de-a patra au, acolo. De ce? Din nou, fiindcă n-au Facebook. Al naibii Facebook.

oracol_end

  1. patratel Reply

    …site-ul lui Sarbu nefiind, in principiu, prea deschis catre idei din astea “revolutionare”. Iar la Evz era un fel de hub al comunicarii cu – in principiu – toti cei din diaspora carora dorul de casa le facea figuri si cu putinii din tara care aveau acces la net pe vremea aia. Eheeee… ce de bere beam vinerea dupa ce ieseam din redactie 🙂
    Ar fi interesant, uite, sa incercam sa-i adunam pe toti intr-un documentar, fiindca s-au risipit in toate zarile, sa vezi care mai traieste si pe unde si ce-si mai aduce aminte din perioada aia.
    Au trecut, totusi, 20 de ani… iti dai seama cat de batran esti? Astia mici habar n-au ce farmec aveau toate astea.

Post your thoughts