Cu siguranță, o lume mai plină de like-uri e mai frumoasă decât una fără like-uri. Altfel nu ne-am da atâtea pe Facebook, unii altora. N-am suferi când nu le primim. N-am pedepsi abținându-ne să le dăm. Nu le-am număra tot timpul. N-am vorbi aici despre ele. Și totuși, cum ne descurcam pe vremea când nu exista like? Și cu ce ne ajută el, like-ul, acum?
Continue readingVremea bună a venit, vacanțele se apropie, firele de iarbă se înmulțesc și un nou tip de generație spontanee se ivește-n jurul nostru: pozele din vacanță – peisaje, selfie-uri sau selfie-uri în peisaj -, care încep să ne umple telefoanele și camerele, apoi conturile de Google și iCloud ori hard diskurile pe care cei mai conservatori ne păstrăm arhivele. De ce atâtea poze? Nu numai pentru că se poate. Continue reading
Zilele trecute am publicat în VICE o poveste despre oracolele de gimnaziu/liceu. Povestea s-a învârtit binișor și e scrisă pe grila revistei. Vă dau aici și o primă versiune a textului, scrisă la liber. Conține altceva.
[hr align=”center” weight=”thick” color=”color”]
—Care e cel mai rău lucru-n viață?
—Să fii bolnav, bătrân și fără bani.
—Cum vreți să muriți?
—Nu vreau să mor.
Am vreo 11 ani, undeva prin anii ‘70, și bunică-mea mi-a pus capac. Clar, oracolele astea sunt o chestie ciudată, bunica nu mi-a dat răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit să le-aud. Mi-amintesc oarecum că voiam să mă vindec de singurătate cu el, să intru într-un fel de intimitate soft și lipsită de riscuri, ca un grup de Whatsapp, cu alții ca mine. Un loc în care ești foarte aproape fiind foarte departe. Radio Erevan zice că diferența dintre o imagine porno și una sexy e claritatea ei. La fel cu sentimentele, ca să te arăți așa cum ești îți trebuie o lumină difuză, un context un pic obscur. Mai ales dacă ești puști sau puștoaică.
Copiii, atunci când încep să se facă mari, sunt al naibii de singuri, se simt altfel decât restul lumii și s-ar putea ca despre asta să fie caietele alea cu chestionare, floricele, amintiri, poze cu Pamela din Dallas și pliculețe de nes lipite pe pagini. Oracolele, care nu mai sunt de mult.
Săptămâna trecută, Liviu Dragnea a fost crucificat pe Facebook, și nu numai, ca inițiator al legii defăimării (sau toleranței, cum i se spune mai nou), după ce aceasta a trecut de Comisia Juridică din Camera Deputaților. Episodul e simptomatic pentru felul cum gândesc politicienii români Facebook-ul și prejudiciile pe care li le aduc utilizatorii acestuia. Continue reading
În percepția generală, calculatorul și acel sos adictiv în care se bălăcește, Internetul, sunt un echivalent contemporan al Lămpii lui Ilici. Totuși, la fel cum nici calculatorul nu mai e calculator în ultima vreme, ci mobil sau tabletă, nici Internetul nu mai e ce-a fost. Consumul de online diferă tot mai tare de utopia științifică pe care și-a dorit-o „Părintele WWW”, Tim Berners-Lee. Și dacă tot consumăm din ce în ce mai mult, e bine să știm ce și al cui e. Continue reading
Prin februarie 2014, Facebook anunța lansarea unei aplicații de știri pe nume Paper, ca fiind viitorul publishingului digital. Cu o șmecherie (spuneți-i hack, dacă vreți, dar nu e o mare scofală), am reușit să o instalez deși nu era disponibilă decât pentru userii americani de iPhone. Am folosit-o cu spor până acum câteva săptămâni, când m-am trezit brusc fără ea: iOS mi-o „mâncase”, ca urmare a cine știe cărei directive obscure din App Store. M-am strâmbat, am instalat Facebook-ul clasic, împreună cu Messages (în Paper puteai schimba și mesaje) și mi-am văzut de treabă, cu un oarecare dispreț pentru vechea interfață. Continue reading
În aceste vremuri tulburi, când nația – ai grijă să nu te numeri în ea, cititorule – oscilează între adorație și scepticism pentru Santa Klaus Iohannis, o idee riscă să se impună fără grilă critică și cifre care s-o susțină, aceea că Facebook a câștigat alegerile. Eu cred, dimpotrivă, că alegerile le-a câștigat ideea de anticorupție – și pericolul care se ascunde aici e că în ideea aceasta gândim mai degrabă consecința, adică prosperitatea noastră, a tuturor, care, la drept vorbind, nu se prea susține. Continue reading
Un studiu realizat de Facebook, care dovedește că starea de spirit pozitivă sau negativă a utilizatorilor depinde de mesajele cu conținut asemănător ale prietenilor din rețea, a stârnit acum câteva zile un val de furie și anxietate. Spre deosebire de alte reacții de acest fel, de data asta utilizatorii și media au avut motive bune de consternare. Continue reading
De câteva luni, newsfeed-ul meu de Facebook s-a umplut de linkuri către tot felul de site-uri de care n-am auzit în viața mea. Publicații locale ca Telegrama.ro, blogo-ziare (Robintel.ro), ortodocși (Neclintit.com), supărați (Manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro), dacopați (Lupuldacic.wordpress.com) și nenumărați alții îmi dansează prin fața ochilor obosiți aiuritor, tulburându-mi prejudecățile despre lume. De unde vine și cum ne schimbă acest balet?
E adevărat, am aproape 5.000 de prieteni pe Facebook. Oricare-ar fi conotațiile cuvântului pe o rețea socială, îmi place să cred că cei aproape 5.000 au, fără excepție, un nivel de inteligență normal, un psihic sănătos și o reprezentare corectă despre lume. Dar atunci, de unde apar toate linkurile despre care vă povestesc?
În tradiția politicienilor pricepuți la toate, Elena Băsescu a publicat pe pagina ei de Facebook un selfie “de campanie” cu Elena Udrea. Poza face înconjurul rețelei, adesea cu comentarii nu prea laudative. Dar, până la urmă, care-i problema?
La fel cum Maria Grapini ține să-și posteze singură pe Facebook mesajele pline de greșeli de dactilo și agramatisme, Elena Băsescu a ajuns la concluzia că poate și știe să se pozeze singură. Trec peste discuția de conținut (e cea mai bună idee să te afișezi acum cu Elena Udrea într-un avion?) ca să spun un lucru care ține strict de poză și pe care mulți dintre noi îl știm, chiar dacă n-avem treabă cu fotografia propriu-zisă: dacă te pozezi de aproape, cu mobilul, o să ai capul umflat. Continue reading
