Prefaţa la “Cartea feţelor”, cea care se va lansa vineri

Aşa cum aţi aflat dacă aţi mai intrat pe aici, Brăduţ Ulmanu a început, dar şi isprăvit, un volum despre Facebook pe nume “Cartea feţelor”. Cartea apare în “Spaţii publice” – colecţia care a început cu Cum să devii un Nimeni şi pe care o coordonez împreună cu Radu Gârmacea, redactor-şef la Editura “Humanitas” – şi se lansează mâine, la ora 17.30, la standul editurii. Cu permisiunea acesteia, îmi face plăcere să vă ofer, mai jos, prefaţa pe care i-am scris-o lui Brăduţ Ulmanu. E un eseu de sine stătător, sper să-l savuraţi:

Dansul click-urilor şi grimasele emoticonilor

Cea mai ciudată şi în acelaşi timp definitorie trăsătură a Facebook e faimosul poke. Exprimă autismul lui Zuckerberg, deşi acest diagnostic pare a fi o exagerare care a pornit de la The Social Network, filmul lui David Fincher. Cum adică poke? Am dat şi primit poke doar de câteva ori, dar împunsul cu degetul, anume cel virtual, e un simptom a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri: Facebook înseamnă că începem să vorbim între noi prin semne. Mai precis, semne virtuale. De ce facem asta?

Atunci când avem de-a face cu o tehnologie care aşază două ecrane între două fiinţe omeneşti aflate în conversaţie, ca Internetul, semnele virtuale devin o nevoie generalizată. Găsim această necesitate încă de pe la începuturile Internetului (de fapt, dinaintea acestora), sub forma emoticonilor: 🙂 sau 🙁 sau 😉 şi aşa mai departe. Răsturnaţi la 90 de grade cartea lui Brăduţ şi uitaţi-vă la ei, dacă nu vă spun nimic.

Când i-am văzut prima oară, tot prin anii ’90, li se spunea smileys, zâmbăreţi. Veneau la pachet cu tot felul de bucăţele fermecate de cod, care te ajutau să scrii mai gros, mai subţire, mai mare, mai mic sau mai colorat. Toate aceste grimase şi ornamente de text erau foarte folosite în camerele de chat. Mult mai folosite şi mai diverse decât formatările tipice dintr-o carte (titlu, subtitlu, bold etc.), pentru că un chat e într-un sens o carte cu mulţi autori, şi în orice caz nu un text cu o structură arborescent-piramidală, cum sunt cele tipărite de la Aristotel încoace. Dar să nu anticipăm. Mult mai târziu, am aflat că emoticonii erau o formă de paralimbaj, de limbaj care însoţeşte un alt limbaj. Aşa cum, de pildă, este body language-ul. Or pe Internet e nevoie de aşa ceva. Chatul şi alte tipuri de conversaţie mediată golesc mesajul de haloul cu care acesta circulă prin lume atunci când discuţia e nemediată.

Vă trebuie o dovadă? Să ne uităm în altă parte. La mine, pe Comanescu.ro, am făcut vreo 40 de ceea ce eu numesc ymterviuri, interviuri pe Yahoo Messenger. De fiecare dată, când le-am editat, a trebuit să descâlcesc replicile. În goana conversaţiei, unul din interlocutori o ia mai totdeauna înainte, aşa încât răspunde la lucruri pe care celălalt le scria în urmă cu două-trei replici. Transcrierea fidelă pe care messenger-ele o păstrează în memoria calculatorului arată pe alocuri inutilizabil, la fel cum cineva spunea că orice scrisoare de dragoste care poate fi înţelesă de un terţ e o scrisoare de dragoste ratată.

Înapoi la Facebook. Chatul e mai puţin important în economia reţelei, în sensul de conversaţie în timp real, 1:1, într-o fereastră. Mai caracteristice pentru Facebook sunt, în intenţie, status update-urile cunoscute de toţi, folosite ceva mai frecvent decât chatul. Acestea se afişează pe un zid (wall) şi reprezintă un fel de circulare la persoana intâi, un fel de edicte, cum numai regii aveau dreptul să dea. Dar, dacă s-ar face o socoteală a numărului de litere, cuvinte, fraze cheltuite pe cap de utilizator, sunt convins că acest parametru ar ieşi mult mai redus decât pe alte genuri de platforme virtuale. Pe Facebook conversăm, dar mai puţin decât pe Yahoo Messenger. Scriem status updates, dar mai puţin decât pe Twitter. Încărcăm poze, dar mai puţin decât pe Flickr. Şi aşa mai departe în sensul de pondere a activităţii în total, fiindcă Facebook e atât de mare, încât s-ar putea foarte bine ca Flickr să conţină mai puţine poze, în cifră absolută, decât Facebook, la un anume moment.

Ce e atunci cu adevărat definitoriu pentru reţeaua lui Zuckerberg şi alte platforme asemănătoare? Poate click-ul de mouse. Primatul acestuia asupra tastaturii.

E de domeniul evidenţei că Facebook şi alte constructe asemănătoare sunt croite mai curând pentru click decât pentru înmagazinarea de cuvinte pe un ecran. Altfel spus, numărul de like-uri, share-uri şi aşa mai departe pe care îl poţi da e infinit, în timp ce status update-ul are un maxim, anume de 420 de caractere cu tot cu spaţii . Interacţiunea primează. La un moment dat, mi-a trecut prin cap să folosesc platforma pentru o conversaţie-interviu cu saxofonistul Mihai Iordache şi mă întrebam dacă există vreo limită superioară a numărului de comentarii pe care le poţi pune sub o postare. Faţă de precarele 420 de caractere (echivalentul unei ştiri de coloană într-un ziar ori a trei SMS-uri sau tweet-uri), această limită nu există. Conversaţia e infinită, doar replicile sunt limitate ca lungime.

Primatul click-ului asupra tastaturii transformă comunicarea, dintr-o activitate cognitiv-raţional-aristotelică, într-una muscular-acţional-emoţională. Chiar dacă aici vorbim despre muscular într-un sens diafan, virtual. Spuneam altundeva că pe Internet vorbele sunt fapte. Cu platformele din generaţia Facebook, click-urile iau locul cuvintelor, care se substituiseră faptelor fizice. Paralimbajul devorează limbajul, aşa cum se întâmplă în chat-urile între adolescenţi, unde emoticonii ajung să se înşire unul după altul fără a mai fi inervaţi de cuvinte, ca un exoschelet de comunicare.

Într-un spaţiu lipsit de măsurabilitate, cum considera Baudrillard Internetul, relativitatea cauzală şi gratuitatea etică (lipsa de consecinţe) despre care vorbeam acum câtăva vreme se păstrează, chiar dacă am “progresat” de la cuvinte la click-uri. Mai degrabă se mai pierde ceva, şi aici e locul referinţei obligatorii la McLuhan. Dacă în anii ’60 acesta spunea că proeminenţa discursului radio-TV ducea la o retribalizare audio, prin opoziţie cu “aristotelismul” textului scris, acum asistăm la un soi de retribalizare vizuală. De fapt, textul de chat şi, cu atât mai mult, dansul click-urilor de pe Facebook au tot mai puţine în comun cu caracterul organizat-secvenţial-rămuros al textului tipărit sau conceput pentru ecran ca şi cum ar trebui să fie tipărit. Pomeneam altundeva despre oralizarea textului : limba folosită pe Internet, de la mIRC la bloguri, e în general spontană, concisă, vizuală, aproximativă, argotică, neglijentă, agramată, clişeistică, extrem de expresivă – toate acestea, precum comunicarea orală. Mai rău – sau mai bine – de-atât, click-urile care iau locul acestui gen de oralitate de la un punct încolo accentuează şi mai tare caracterul fulgurant, volatil al discuţiei de Internet.

Ca lucrurile să arate mai vesel – sau, dimpotrivă, mai ameninţător, odată ce tastatura Qwerty nu mai e atât de necesară, cum ar fi ca ea să înceapă să lipsească cu totul?

Ei, bine, să aruncăm un ochi – sau, mai precis, să pipăim puţin – problema touch screen-urilor, a ecranelor tactile. La PC sau laptop, atunci când click-ul o biruie, tastatura rămâne pe loc. Dar când tap-ul ia locul click-ului, tastatura se atrofiază până la a deveni incomoda variantă virtuală. Va fi ea, tastatura, vreodată mai bine pusă la punct, mai uşor de folosit decât acum, dacă rămâne virtuală? Probabil că nu. Mai curând va câştiga, odată cu touch screen-ul care o limitează, o serie de atribute de tip Braille. Vom avea poate ecrane cu care putem să ne pişcăm, să ne înţepăm în buricul degetului, să ne gâdilăm în palmă şi cine mai ştie ce. Aici, nevăzătorii s-ar putea să fie mai ştiutori decât noi, ceştilalţi, chit că pare că avem simţurile întregi.

Facebook e deci body language de Internet, dans cu săgeţica mouse-ului. Organizarea piramidală dată de text şi scheme logice abdică în faţa butoanelor. Noi, alfabeticii, oftăm şi cârtim în faţa acestui nou şi neintelectual tip de realitate. Dar nu e, cumva, la fel de greşit să ceri intelectualism de la Facebook, ca şi cum ai face-o în faţa unei flori de tei, cea din poemul lui Nichita? Oricum, dacă facem prea multă gălăgie pe tema asta, dătătorii de click-uri, gestualii, o să ne dea unfriend, desprieteneală, şi gata.

Ceea ce tot e bine, fiindcă butonul de unfriend mai are, încă, un pic de text pe el. Ştiţi însă despre discuţiile cu privire la sensul “real” al prieteniei de Facebook, problema o analizează şi Brăduţ Ulmanu, în cartea de faţă. E clar, funcţia respectivului click nu se prea potriveşte cu şirul alfanumeric, cu cuvântul. Cum va arăta o lume în care literele vor fi cu totul şterse de pe buton? Păi ia uitaţi-vă la mâinile alea cu degetul mare în sus – sau în jos – care au început să apară tot mai des pe site-uri, împreună cu alte simboluri. Şi reflectaţi. Sau duceţi-vă într-un loc oarecare de pe Internet şi dansaţi unii cu alţii cu mouse-urile. Cum aveţi chef.

O chestie cu totul neserioasă. Dar mai poţi trece cu vederea lucrurile neserioase atunci când ele captivează vreo 600 de milioane de oameni, câţi erau pe Facebook la începutul lui 2011? Mark Zuckerberg a lansat reţeaua ca să le-arate el fetelor din campus, care nu-l prea băgau în seamă, sună ethosul creat de filmul lui Fincher. Însă Reţeaua, pe care eu m-am încăpăţânat să o reduc la click-uri şi tap-uri, are, de fapt, cam tot atâtea utilizări câţi utilizatori. Unii îşi pun CV-ul pe ea, alţii fac campanii altruiste, firmele se promovează – egoist, dar cu o componentă altruistă, fiindcă nimeni nu le-ar lua mesajele bombastice în seamă –, politicienii români încearcă să strângă voturi, politicienii americani reuşesc să strângă voturi şi, mai ales, toată lumea îşi pune pe Facebook pozele din concediu. Despre toate acestea vorbeşte, mult mai temeinic decât aş fi eu în stare, Brăduţ Ulmanu, care a testat un număr apreciabil din cele 600 de milioane de moduri în care exista prin 2011 ceva numit Facebook. Dar, cum totul trebuia să încapă între nişte coperţi fizice, e cazul să mă opresc aici şi să-i las restul spaţiului autorului. Teamă mi-e ca Facebook să nu se micşoreze în caz contrar…

Post your thoughts