Prefața la “Cartea fețelor”, cea care se va lansa vineri

Așa cum ați aflat dacă ați mai intrat pe aici, Brăduț Ulmanu a început, dar și isprăvit, un volum despre Facebook pe nume “Cartea fețelor”. Cartea apare în “Spații publice” – colecția care a început cu Cum să devii un Nimeni și pe care o coordonez împreună cu Radu Gârmacea, redactor-șef la Editura “Humanitas” – și se lansează mâine, la ora 17.30, la standul editurii. Cu permisiunea acesteia, îmi face plăcere să vă ofer, mai jos, prefața pe care i-am scris-o lui Brăduț Ulmanu. E un eseu de sine stătător, sper să-l savurați:

Dansul click-urilor și grimasele emoticonilor

Cea mai ciudată și în același timp definitorie trăsătură a Facebook e faimosul poke. Exprimă autismul lui Zuckerberg, deși acest diagnostic pare a fi o exagerare care a pornit de la The Social Network, filmul lui David Fincher. Cum adică poke? Am dat și primit poke doar de câteva ori, dar împunsul cu degetul, anume cel virtual, e un simptom a ceea ce se întâmplă sub ochii noștri: Facebook înseamnă că începem să vorbim între noi prin semne. Mai precis, semne virtuale. De ce facem asta?

Atunci când avem de-a face cu o tehnologie care așază două ecrane între două ființe omenești aflate în conversație, ca Internetul, semnele virtuale devin o nevoie generalizată. Găsim această necesitate încă de pe la începuturile Internetului (de fapt, dinaintea acestora), sub forma emoticonilor: 🙂 sau 🙁 sau 😉 și așa mai departe. Răsturnați la 90 de grade cartea lui Brăduț și uitați-vă la ei, dacă nu vă spun nimic.

Când i-am văzut prima oară, tot prin anii ’90, li se spunea smileys, zâmbăreți. Veneau la pachet cu tot felul de bucățele fermecate de cod, care te ajutau să scrii mai gros, mai subțire, mai mare, mai mic sau mai colorat. Toate aceste grimase și ornamente de text erau foarte folosite în camerele de chat. Mult mai folosite și mai diverse decât formatările tipice dintr-o carte (titlu, subtitlu, bold etc.), pentru că un chat e într-un sens o carte cu mulți autori, și în orice caz nu un text cu o structură arborescent-piramidală, cum sunt cele tipărite de la Aristotel încoace. Dar să nu anticipăm. Mult mai târziu, am aflat că emoticonii erau o formă de paralimbaj, de limbaj care însoțește un alt limbaj. Așa cum, de pildă, este body language-ul. Or pe Internet e nevoie de așa ceva. Chatul și alte tipuri de conversație mediată golesc mesajul de haloul cu care acesta circulă prin lume atunci când discuția e nemediată.

Vă trebuie o dovadă? Să ne uităm în altă parte. La mine, pe Comanescu.ro, am făcut vreo 40 de ceea ce eu numesc ymterviuri, interviuri pe Yahoo Messenger. De fiecare dată, când le-am editat, a trebuit să descâlcesc replicile. În goana conversației, unul din interlocutori o ia mai totdeauna înainte, așa încât răspunde la lucruri pe care celălalt le scria în urmă cu două-trei replici. Transcrierea fidelă pe care messenger-ele o păstrează în memoria calculatorului arată pe alocuri inutilizabil, la fel cum cineva spunea că orice scrisoare de dragoste care poate fi înțelesă de un terț e o scrisoare de dragoste ratată.

Înapoi la Facebook. Chatul e mai puțin important în economia rețelei, în sensul de conversație în timp real, 1:1, într-o fereastră. Mai caracteristice pentru Facebook sunt, în intenție, status update-urile cunoscute de toți, folosite ceva mai frecvent decât chatul. Acestea se afișează pe un zid (wall) și reprezintă un fel de circulare la persoana intâi, un fel de edicte, cum numai regii aveau dreptul să dea. Dar, dacă s-ar face o socoteală a numărului de litere, cuvinte, fraze cheltuite pe cap de utilizator, sunt convins că acest parametru ar ieși mult mai redus decât pe alte genuri de platforme virtuale. Pe Facebook conversăm, dar mai puțin decât pe Yahoo Messenger. Scriem status updates, dar mai puțin decât pe Twitter. Încărcăm poze, dar mai puțin decât pe Flickr. Și așa mai departe în sensul de pondere a activității în total, fiindcă Facebook e atât de mare, încât s-ar putea foarte bine ca Flickr să conțină mai puține poze, în cifră absolută, decât Facebook, la un anume moment.

Ce e atunci cu adevărat definitoriu pentru rețeaua lui Zuckerberg și alte platforme asemănătoare? Poate click-ul de mouse. Primatul acestuia asupra tastaturii.

E de domeniul evidenței că Facebook și alte constructe asemănătoare sunt croite mai curând pentru click decât pentru înmagazinarea de cuvinte pe un ecran. Altfel spus, numărul de like-uri, share-uri și așa mai departe pe care îl poți da e infinit, în timp ce status update-ul are un maxim, anume de 420 de caractere cu tot cu spații . Interacțiunea primează. La un moment dat, mi-a trecut prin cap să folosesc platforma pentru o conversație-interviu cu saxofonistul Mihai Iordache și mă întrebam dacă există vreo limită superioară a numărului de comentarii pe care le poți pune sub o postare. Față de precarele 420 de caractere (echivalentul unei știri de coloană într-un ziar ori a trei SMS-uri sau tweet-uri), această limită nu există. Conversația e infinită, doar replicile sunt limitate ca lungime.

Primatul click-ului asupra tastaturii transformă comunicarea, dintr-o activitate cognitiv-rațional-aristotelică, într-una muscular-acțional-emoțională. Chiar dacă aici vorbim despre muscular într-un sens diafan, virtual. Spuneam altundeva că pe Internet vorbele sunt fapte. Cu platformele din generația Facebook, click-urile iau locul cuvintelor, care se substituiseră faptelor fizice. Paralimbajul devorează limbajul, așa cum se întâmplă în chat-urile între adolescenți, unde emoticonii ajung să se înșire unul după altul fără a mai fi inervați de cuvinte, ca un exoschelet de comunicare.

Într-un spațiu lipsit de măsurabilitate, cum considera Baudrillard Internetul, relativitatea cauzală și gratuitatea etică (lipsa de consecințe) despre care vorbeam acum câtăva vreme se păstrează, chiar dacă am “progresat” de la cuvinte la click-uri. Mai degrabă se mai pierde ceva, și aici e locul referinței obligatorii la McLuhan. Dacă în anii ’60 acesta spunea că proeminența discursului radio-TV ducea la o retribalizare audio, prin opoziție cu “aristotelismul” textului scris, acum asistăm la un soi de retribalizare vizuală. De fapt, textul de chat și, cu atât mai mult, dansul click-urilor de pe Facebook au tot mai puține în comun cu caracterul organizat-secvențial-rămuros al textului tipărit sau conceput pentru ecran ca și cum ar trebui să fie tipărit. Pomeneam altundeva despre oralizarea textului : limba folosită pe Internet, de la mIRC la bloguri, e în general spontană, concisă, vizuală, aproximativă, argotică, neglijentă, agramată, clișeistică, extrem de expresivă – toate acestea, precum comunicarea orală. Mai rău – sau mai bine – de-atât, click-urile care iau locul acestui gen de oralitate de la un punct încolo accentuează și mai tare caracterul fulgurant, volatil al discuției de Internet.

Ca lucrurile să arate mai vesel – sau, dimpotrivă, mai amenințător, odată ce tastatura Qwerty nu mai e atât de necesară, cum ar fi ca ea să înceapă să lipsească cu totul?

Ei, bine, să aruncăm un ochi – sau, mai precis, să pipăim puțin – problema touch screen-urilor, a ecranelor tactile. La PC sau laptop, atunci când click-ul o biruie, tastatura rămâne pe loc. Dar când tap-ul ia locul click-ului, tastatura se atrofiază până la a deveni incomoda variantă virtuală. Va fi ea, tastatura, vreodată mai bine pusă la punct, mai ușor de folosit decât acum, dacă rămâne virtuală? Probabil că nu. Mai curând va câștiga, odată cu touch screen-ul care o limitează, o serie de atribute de tip Braille. Vom avea poate ecrane cu care putem să ne pișcăm, să ne înțepăm în buricul degetului, să ne gâdilăm în palmă și cine mai știe ce. Aici, nevăzătorii s-ar putea să fie mai știutori decât noi, ceștilalți, chit că pare că avem simțurile întregi.

Facebook e deci body language de Internet, dans cu săgețica mouse-ului. Organizarea piramidală dată de text și scheme logice abdică în fața butoanelor. Noi, alfabeticii, oftăm și cârtim în fața acestui nou și neintelectual tip de realitate. Dar nu e, cumva, la fel de greșit să ceri intelectualism de la Facebook, ca și cum ai face-o în fața unei flori de tei, cea din poemul lui Nichita? Oricum, dacă facem prea multă gălăgie pe tema asta, dătătorii de click-uri, gestualii, o să ne dea unfriend, desprieteneală, și gata.

Ceea ce tot e bine, fiindcă butonul de unfriend mai are, încă, un pic de text pe el. Știți însă despre discuțiile cu privire la sensul “real” al prieteniei de Facebook, problema o analizează și Brăduț Ulmanu, în cartea de față. E clar, funcția respectivului click nu se prea potrivește cu șirul alfanumeric, cu cuvântul. Cum va arăta o lume în care literele vor fi cu totul șterse de pe buton? Păi ia uitați-vă la mâinile alea cu degetul mare în sus – sau în jos – care au început să apară tot mai des pe site-uri, împreună cu alte simboluri. Și reflectați. Sau duceți-vă într-un loc oarecare de pe Internet și dansați unii cu alții cu mouse-urile. Cum aveți chef.

O chestie cu totul neserioasă. Dar mai poți trece cu vederea lucrurile neserioase atunci când ele captivează vreo 600 de milioane de oameni, câți erau pe Facebook la începutul lui 2011? Mark Zuckerberg a lansat rețeaua ca să le-arate el fetelor din campus, care nu-l prea băgau în seamă, sună ethosul creat de filmul lui Fincher. Însă Rețeaua, pe care eu m-am încăpățânat să o reduc la click-uri și tap-uri, are, de fapt, cam tot atâtea utilizări câți utilizatori. Unii își pun CV-ul pe ea, alții fac campanii altruiste, firmele se promovează – egoist, dar cu o componentă altruistă, fiindcă nimeni nu le-ar lua mesajele bombastice în seamă –, politicienii români încearcă să strângă voturi, politicienii americani reușesc să strângă voturi și, mai ales, toată lumea își pune pe Facebook pozele din concediu. Despre toate acestea vorbește, mult mai temeinic decât aș fi eu în stare, Brăduț Ulmanu, care a testat un număr apreciabil din cele 600 de milioane de moduri în care exista prin 2011 ceva numit Facebook. Dar, cum totul trebuia să încapă între niște coperți fizice, e cazul să mă opresc aici și să-i las restul spațiului autorului. Teamă mi-e ca Facebook să nu se micșoreze în caz contrar…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *