Yahoo a lansat luni un redesign substanțial la Flickr, bătrânul serviciu de foto lansat în 2004 și achiziționat de la Ludicorp în 2005. E vorba de unul din pionierii pieței de photo sharing, dacă nu cumva primul serviciu dominant de acest tip, a cărui interfață se schimbase prea puțin în decursul anilor.
Grafic și ca funcționalități, noul Flickr e state of the art. Principala noutate e oferta de 1 Terabyte (1.000 de Gigabyți) de spațiu, gratis, în versiunea cu reclama. Problema mea e dacă un astfel de redesign, care vine după Google+ și 500px.com, se va putea impune și la ce categorii de utilizatori se va întâmpla asta.
Săpând online după fotografii și fotografi celebri am dat peste un documentar cu valoare de studiu de caz referitor la marketingul unui produs de top – Canon EOS 5D Mark III. Rețeta e simplă, dar eficace: se ia o legendă foto – Don McCullin, care și-a început cariera în timpul crizei din Suez, din 1956 -, legendă foto care a folosit doar aparate cu film, i se dă un DSLR de ultimă generație și se înregistrează reacțiile și imaginile obținute. Filmul e pe YouTube:
O variantă la rezoluție mai bună a documentarului (contează, pentru poze) poate fi văzută aici.
Sigur, pentru cei care folosesc Instagram sau point and shoot-uri povestea poate fi {Mai mult…}
Ray Kurzweil este futurolog și director of engineering la Google. Un muzician pe nume Steve Aoki a avut ideea de a-l folosi într-un video:
Piesa nu e chiar o capodoperă, dar m-a atras faptul că întreaga poveste e undeva la mijloc, între documentar, newscast și videoclip. Poate că așa o să arate știrile viitorului sau ceva echivalent cu ele?
Povestea cu singularitatea, punctul în care mașinile vor depăși oamenii, ca inteligență, e preluată dintr-un tip pe nume Vernor Vinge. E-book-ul gratuit îl aveți pe Manybooks.net.
Acum vreo săptămână și ceva, am nimerit pe un post de știri care dezbătea o problemă foarte importantă pentru România: Jeremy Clarkson de la Top Gear s-a luat de noi și de țărișoara noastră. Parcă el e mare scofală cu Marea lui Britanie, ricanau analiștii. Dar, până la urmă, ce-a avut, domnule, Clarkson cu noi?
Anunţul Google referitor la închiderea Google Reader, de la 1 iulie, a fost probabil cel mai criticat dintre comunicatele de acest fel ale companiei. Cine a urmărit discuţia ştie asta de prin martie încoace, dar nou e faptul că, dintre diferitele alternative de înlocuire, cea care pare a se impune e Feedly. Dacă nu aţi folosit Google Reader sau alt agregator de RSS, s-ar putea ca totuşi să vreţi ceva asemănător. Avantaje: centralizarea informaţiei într-un singur loc, organizare, simplificare.
În România, editorialiștii își publică la edituri cu nume antologii perimate, partizane și leneșe de articole, moderatorii de talk-show își fac formații de rock, scriitorii se încaieră între ei prin gazete obscure, iar tinerele speranțe din mediul universitar fie plagiază, fie bat câmpii în teze de doctorat. Cărțile de bază, propedeutice, lipsesc în multe discipline, cu excepții dezirabile precum cea dea față.
Șase sași în șase saci e primul manual de dicție din România, scris de Carmen Ivanov, ziaristă și om de radio și TV, plus prof pe la Școala de televiziune. E un manual necesar nu numai petru strâmbii și fonfii care au început să se înghesuie pe televiziunile românești, ci și – nebanal – pentru toți cei care au aspirații și interese în zona vorbitului public, o zonă tot mai importantă într-o lume în care prezentările publice sunt din ce în ce mai multe și pitchurile câștigate, campaniile electorale de succes sau în general succesul social au o componentă din ce în ce mai importantă de prestație educată și premeditată. Cartea se lansează astă seară la Restaurantul Carol. O să spun și eu două vorbe, dar nu de asta vă recomand Sașii și sacii lui Ivanov, ci dimpotrivă, fiindcă e de recomandat o să spun vorbele.
Afișul lansării
Am obținut de la autoare primele 15 pagini ale cărții, ca să vă faceți o idee – le puteți vedea mai jos: {Mai mult…}
Zilele trecute, după ce, mai mulți ani la rând, a refuzat să își facă cont de Facebook, un amic mi-a dat ceea ce pe limba rețelei se cheamă add friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user și parolă pe site-ul albastru? Bineînțeles că nu. Dar cum e viața fără rețele de acest fel? Pierzi ceva esențial?
În 1984 a lui Orwell există o cameră pe nume Room 101, a celor mai rele temeri, cea în care are loc stadiul final al torturii. După unele presupuneri, numele încăperii vine de la Room 101 din BBC, unde Orwell a lucrat în timpul războiului și puțin după. BBC despre care scriitorul a lăsat niște pagini nu tocmai măgulitoare, referitoare la propagandă și știrile deformate legate de aceasta.
Acum câțiva ani, BBC a luat decizia de a demola Room 101, lucru care s-ar fi putut lăsa cu reacții nu tocmai amabile din partea unei prese care știe să scotocească după astfel de subiecte. Ce se putea face? Simplu, BBC a chemat o artistă plastică pe nume Rachel Whiteread ca să facă un mulaj al camerei și a realizat un documentar pe tema asta, pe care l-am găsit pe YouTube:
O carte e un dispozitiv înspăimântător, o capcană care te prinde înăuntru, un vis din care nu te poți trezi. Senzația asta am avut-o zilele astea, când m-am scufundat în Crome Yellow a lui Huxley – Aldous, cel cu Brave New World -, pe o verandă, în deplasare, un etaj mai jos de laptopul închis și telefonul pe care îl lăsasem la încărcat. Poate contează și faptul că Huxley e autorul meu preferat din liceu și în zilele libere de Paști mi-am propus să gust o plăcere vinovată, o lectură care n-are nimic de-a face cu comunicarea și lucrurile de pe urma cărora mănânc, pe deasupra și într-o conexiune nostalgică cu ceea ce citeam acum 30 de ani. Dar, oricum, senzația a fost una de cădere, de vortex, fără multitasking, command-tab și three finger swipe. Deși de mai multe ori mi-a venit să urc la etaj, ca să văd dacă m-a sunat cineva sau am primit vreun mail, m-am stăpânit și am citit Crome Yellow ca și cum ai săpa un șanț, pe un Kindle, auster, până m-am scufundat în realitatea negru pe gri a cărții și personajele au început să mi se pară supărător de reale, ca niște halucinații, pe care le-am consemnat mental cu o plăcere amestecată cu anxietate reală.
Inna, cântăreața, este abonată la topurile de vizibilitate media din țară, dar face figură separată în plutonul de Pepe, Bianca Drăgușanu, Laura Cosoi și Dan Diaconescu, prin percepția de brand curat, hiturile lansate și concerte. În alte țări, cântăreața este o celebritate minoră. La noi, e un exemplu despre felul cum ar trebui construită o carieră în show-biz. {Mai mult…}
