Vedetele din România nu sunt vedete, ci o adunătură de fete și băieți conformiști, lipsiți de tonus, retorică și inspirație. Vorba lui Marius Vizante de la Gala TV mania, nu vă supărați, aici e fără prompter. Din fericire, am și câteva excepții, dar din nefericire, ele întăresc regula.
3 decembrie, ora 19.00 fix trecute, Bulandra, Sala Icoanei, Premiile TV mania. Andreea Esca vine să-și ia “limba” (scuzați asocierea, premiul arată ca o limbă, mai degrabă, una de pantofi) pentru Știrile PRO TV, pe care o ia în fiecare an. Cândva, au fost ediții în care vedeta de știri era premiată separat de știri, dar, în principiu, nu cred ca Esca să fi ratat vreo ediție. Discursul (redat din amintiri): Voi schimbați locul Premiilor în fiecare an, ca să îmi bat eu recordul de viteză între post și sala voastră… în mașină, vorbeam cu soțul meu: cum aș mai putea să mulțumesc și anul ăsta? La care soțul meu mă întreabă: Dar dacă anul ăsta n-ai să câștigi?
Corect, concis, fără floricele, ca la știri. Ha, ha, cum adică să nu câștige Esca? Oamenii din sală sunt tot ăia din televiziuni, cei care de vreo cinșpe ani clevetesc că premiile sunt aranjate. Vedetele nu vin la Premiile TV mania decât dacă știu că o să ia o limbă acasă, lucru de care sunt anunțate în ziua Galei, dacă e cazul – câștigătorii de anul ăsta, previzibili și ca listă, sunt aici. Chestia asta o știu cel puțin 80% din cei prezenți, lucru care transformă discursul Escăi în atestat de ipocrizie.
Esca, cel puțin, a încercat o glumă, chiar dacă i-a ieșit ce i-a ieșit. Restul sunt o apă și-un pământ, un Bartoș orfan de Smiley care nu poate capitaliza decât asemănarea cu Marius Vizante, Andi Moisescu recompensat (de cititori), neverosimil, cu premiul pentru cea mai bună emisiune de satiră e exuberant ca o pastilă de Extraveral, bucătarii de la Master Chef fac ce știu să facă, adică se strâmbă la o savarină pe care le-o dă Vizante. Zicerile haine ale lui Ianțu, urcat pe scenă ca să decerneze nu mai știu ce premiu, atestă pentru posteritate faptul că omul ăsta nu va mai urca vreodată pe scena unei gale TV decât, eventual, ca să dea, și nu ca să ia ceva.
Ultima categorie, cea mai spectaculoasă revenire. Am fost în juriu (și) anul ăsta, juriul nu are prea multe responsabilități, fixează doar categoriile și nominalizările, câștigătorii sunt votați online și prin poștă de cititori. Eu unul n-am vrut categoria, dar colegii au vrut altfel, aia e. Revenirile sunt Teo Trandafir, Gabriela Cristea, Andreea Marin. Marin nu face rating, Cristea nu există, ghici unde se duce premiul? Un sfârșit mohorât și previzibil pentru o gală lungă și plicticoasă.
Premiul îl dă Gheorghe, Andrei Gheorghe. Urcă pe scenă și spune că lucrul cel mai greu de gestionat, în carieră, e eșecul. Cu succesul știm toți ce să facem. Dar dacă ești out, dacă vrei să revii, e cel mai greu. Toate cele trei doamne de la Reveniri au fost stelare, la un moment dat (amabilitate greu de evitat pentru Gabriela Cristea), iar acum încearcă să se întoarcă. El, unul, le-ar fi dat premiu la toate trei, dar câștigătoarea este…
Câștigătoarea este pe scenă. Primește savarina și limba. Iată-mă aici, între colivă și limbă, spune Teo. Coliva o țin pentru mine, iar limba e pentru Kanal D. Mai zice mai departe ceva foarte simplu despre viața ei, despre faptul că a ajuns la Kanal D fiindcă i-au propus un format pe care “l-a înțeles, că și asta e o chestie” (aluzie oblică la tâmpenia aș zice cristalină a unora din managerii TV ai acestor vremuri), despre faptul că avea mare nevoie de așa ceva. Sinceritate.
Tăcere. Pe urmă aplauze. Gheorghe și Teo dovedesc că în România, televiziunea înseamnă foști. Prezentul e o bâiguială indistinctă, întreruptă de țâțe și de aplauze și râsete puse la montaj. Niște băieți și niște fete fără har, care nu și-au pregătit discursul de mulțumire, nu au nimic de spus, urcă pe scenă cum se duc în platou, fără să-i intereseze ce spun, pentru cine spun ce spun, dacă o să vrăjească pe cineva.
4 septembrie, ora 18.00 trecute, Institutul Francez. Costumul meu s-a plimbat săptămâna asta și pe la lansarea cărții lui Alexandru Matei, O tribună captivantă, despre televiziunea publică dinainte de 1989. Cartea e mișto, Matei a scotocit prin arhive (o treabă al naibii de grea în România și în TVR) și a dezgropat o groază de lucruri. Deși are un master în antropologie și un doctorat în literatură franceză conteporană, dă factualul și teoretizează numai cât trebuie. Se anunță totuși ceva mohorât. O masă lungă cât seara de ieri, de la TV mania, autorul, Ovidiu Șimonca, Bogdan Ghiu, Adrian Cioroianu, Adrian Muraru, Bianca Burta Cernat, plus eu, cu cimiliturile mele despre Baudrillard și Negroponte, pe care naiba știe cine o să le priceapă. A, și Carmen Dumitrescu. Chiar ea, cea dinainte de 1989.
E lângă mine la masa cea lungă și-mi zice că scriu niște chestii foarte interesante în Dilema, sunt onorat că mă citește și mai ales rușinat, fiindcă ultimele chestii pe care le-am scris nu cred că mai sunt atât de interesante. Ovidiu Șimonca e moderator și se pare că o să ieșim din rutina expozeelor lungi și risipite, se pune câte o întrebare, vorbim pe rând, după aceea o să revenim.
În fine, fiecare spune ce-l doare, că TVR-ul a fost rău, ba a fost bun – și-așa mai departe. Microfonul se târăște către capătul mesei, ajunge la Carmen Dumitrescu. Cred că-i unidirecțional sau ceva, trebuie să-ți lipești buzele de el ca să se audă. Iertați-mă, nu reușesc să-l folosesc, e mult de când n-am mai ținut un microfon în mână, spune Carmen. Are vocea AIA! șușotește cineva. Carmen începe un slalom aiuritor printre anecdote, sala face ochii mari, începe să râdă. Lucruri pe care le-a trăit, viață cu alte cuvinte. Colaboraționismul lui Tudor Vornicu și altele. Oamenii din televiziunea de azi, spune Carmen, se îmbracă foarte bine. Ei, una, Gâdea i se pare un arbitru al eleganței, îl admiră. Dar ar vrea să-i vadă și ideile, spune indecent.
Microfonul ajunge și la mine, îmi vine să zic că în ultima vreme îmi fac veacul prin platourile TVR, mi se pare un loc bântuit de fantome, dar mă decid să rămân pe Baudrillard, bag cu hiperrealitatea, proastă alegere, dau mai departe. Ce să mai zici după Carmen? Ceilalți maeștri din prezidiu se apucă să laude TVR-ul și să-l beștelească pe Matei, că a comis nu știu ce inexactități. (Cu sau fără inexactități, cartea stă-n picioare, din o mie de motive. Cel mai important e că a reușit să desțelenească un teren foarte greu de desțelenit.) Cineva îi citește lui Carmen Dumitrescu un pasaj despre ea, care se încheie cu “nu era frumoasă”. Carmen zâmbește îndepărtat: N-am fost frumoasă, am fost drăguță. Dintotdeauna am ținut mult mai mult să fiu considerată inteligentă. Carmen întrerupe maeștrii, trăncănește cu mine nedisciplinat, mă înghiontește să vorbesc mai mult următoarea tură. După care fură din nou show-ul și îl beștelește pe Alexandru Matei: dacă îmi vine să vă omor, nu îmi vine să mă omor fiindcă ați scris că nu sunt frumoasă. Îmi vine să vă omor fiindcă ați scris că am fost amanta lui Nicu Ceaușescu.
Era citat din Dumitru Popescu-Dumnezeu, se apără debusolat Alexandru Matei. Carmen zâmbește satisfăcut, la timpul prezent de data asta. În sală e Teodor Brateș, omul acela care a vorbit încotinuu câteva zile la TV, în 1989. Mă gândesc – data viitoare când microfonul ajunge la mine, i-l donez. Microfonul e din nou la Carmen, Carmen îl roagă pe Teodor Brateș să spună ceva. Bătrânul domn vine în față, nu vrea să stea jos, se pune și el pe palavre, sala râde din nou, aplaudă. Printre altele, a fost victima lui Ceaușescu la cutremurul din ’77. Era la birou când a început zgâlțâiala și i-a căzut în cap tabloul cu Tovarășu’. Alte râsete.
Concluzia: anglo-saxonii au vorba aceea, larger than life sau bigger than life. Pe lumea asta există oameni care știu să transmită, să magnetizeze, să întoarcă o sală cu susu-n jos din frază, din intonație, din gesturi, din tăceri microscopice. Treaba asta ar trebui să se învețe și să se facă în televiziune, dar în ziua de azi nu se. În două zile de chermeze audiovizuale am înghițit câteva ore de plictiseală, dar am (re)găsit și niște oameni care știu să vrăjească. De cealaltă parte suntem noi, conformiștii fără creier și conformiștii cu creier. Dacă din cele de mai sus n-ați înțeles diferența, de vină e prea puținul meu talent, ca și faptul că aici suntem pe un blog, scriem despre ce se vede. Televiziunea n-o să moară în România prea curând, fiindcă sunt bani – albi de la detergenți, gri de la politică – dar va fi iubită atunci când cei care o fac vor fi iubiți din nou. Iar ca să fie iubiți, trebuie să învețe să se iubească pe ei înșiși, să vrea să-și mănânce publicul cu tot cu fulgi. Realitatea de pe teren dovedește că asta e o treabă mult mai grea decât pare.