Vremea bună a venit, vacanțele se apropie, firele de iarbă se înmulțesc și un nou tip de generație spontanee se ivește-n jurul nostru: pozele din vacanță – peisaje, selfie-uri sau selfie-uri în peisaj -, care încep să ne umple telefoanele și camerele, apoi conturile de Google și iCloud ori hard diskurile pe care cei mai conservatori ne păstrăm arhivele. De ce atâtea poze? Nu numai pentru că se poate. Continue reading
La câțiva kilometri de Bethlehem, în tabăra de refugiați de la Dheisheh, zisă și ad Duheisha, patru fetițe gălăgioase se îmbulzesc în fața mea, pentru o poză care celebrează triumful palestinienilor în fața sângelui și a violenței istoriei. E chiar locul în care acum un an și câteva luni un tânăr arab a fost împușcat mortal de soldații israelieni, într-o operațiune în care aceștia încercau să aresteze un alt palestinian. În tabăra de la Dheisheh, viața se luptă cu moartea din 1949, anul când 3.400 de locuitori ai satelor incluse de Israel între granițele proprii s-au refugiat lângă Bethlehem, după Războiul Arabo-Israelian, care a omorât între 7.000 și 20.000 de palestinieni și a pus pe hartă statul Israel. Continue reading
Fotografia Anului de la World Press Photo Awards nu e una violentă, ci despre speranță și comunicare. Ați văzut probabil imaginea lui John Stanmeyer, cu imigranții din Djibouti City, Djibouti, care încearcă să prindă semnal de mobil din Somalia pentru a comunica cu rudele. Vă povestesc despre ea fiindcă poate fi văzută, alături de alte 139 de fotografii de la World Press Photo Awards, în București, la Universitate, în expoziția prezentată de Fundația Eidos a lui Cristi Movilă.
Cristian Crisbășan a deschis, la Galeria Art Yourself (Str. Nicolae Ionescu nr. 11, paralelă cu Ion Mincu, în apropiere de Mihalache), expoziția Paris, etat d’ame.
Expoziția este deschisă până pe 15 mai. Ce spune Cristian Crisbășan despre Paris:
Parisul este ca o amantă superbă, elegantă, bogată, boemă, fără vârstă, însă isterică, nebună, capricioasă, arogantă, agresivă și perversă, care într-o oră te duce de mai multe ori din Rai în Iad și înapoi. O frecventezi o dată pe lună, dar nu poți avea o relație cu ea. Nici de prietenie, nici de căsnicie. Te duci la ea, te faci praf cu ea, și apoi revii la realitate. Pentru a reveni iar când intri în sevraj. Am trecut prin tot felul de locuri pe lumea asta, fiecare cu poveștile, aromele, culorile și sunetele lor, dar nimic nu se compară cu o cafea de-un ceas, băută în tihnă pe un trotuar la o măsuță rotundă de pe terasa unui bistro parizian. Este ceva unic în aer, în lumina de amurg, în tăcerea monumentală a vechilor ziduri, în diminețile însingurate, în nopțile pline de acalmie și tenebre.
Pe măsură ce mă băbesc, îmi dau seama tot mai mult că a face jurnalism ca lumea implică niște costuri personale. Întotdeauna trebuie să renunți la ceva pentru cei cărora trebuie să le spui lucruri pe care nu le știu și de care au nevoie. Și nu e vorba numai de confort – și nici de situațiile propriu-zis periculoase în care te poți găsi. De toate astea scapi printr-un fel de abolire a instinctului de conservare. Ci de un anumit gen de încărcătură, pierdere a inocenței un pic biblică.
Lucrurile pe care le-am făcut eu în profesie sunt, bineînțeles, insignifiante față de adevărații și marii jurnaliști. Un exemplu de felul ăsta e Don McCullin, probabil cel mai cunoscut fotograf de teatre de luptă din lume (Vietnam, Irlanda de Nord), născut în 1935. După ce a devenit celebru pozând războaie, McCullin s-a convertit la peisaj și natură moartă. Pe lângă calitățile de fotojurnalist, are însușirea de a putea să se exprime concludent și convingător în cuvinte, lucru pe care-l face într-un documentar de pe BBC Scotland:
Amicul Andrei Crișan, art director și întreprinzător, mi-a cerut un text despre mâncare și ziariști, pentru Foodconnect.ro. A ieșit o poveste care e și de media, așa că am s-o teasuiesc aici:
Pozele alea cu mâncare pe care le vedeți în revistele de femei sunt mai mincinoase decât pozele alea cu femei pe care le vedeți în reviste de bărbați. Nu mă credeți? Păi uite de ce:
Prima oară când am luat contact cu această realitate crudă (pe alocuri la propriu, o să vedeți) a fost acum vreo 11 ani, la revista Unica. Era o poză verde, de import, cu ciorbă de burtă, soupe d’entrailles, care nu știu ce căuta, dar căuta în revistă. Radu Leonte, art directorul, se uita lung la poză, în monitorul lui cel mai mare din parcare. “Bă, ce dracu’.” Mă uit și eu. “Da, nu seamănă”, zic. “Nu, nu de asta-i vorba. Nu seamănă niciodată… chestia e – cum să pui morcovii la sfârșit în ciorba de burtă?” Păi nu se poate, zic. Zice, da, rămân cruzi. Hai să-i mutăm la început.
Îi mutăm.
Era o problemă. Nu știu dacă vă privesc aceste explicații, dar cel mai rău e să greșești, în media, chestiile utile. Dacă încurci programul TV sau dai o rețetă care nu se poate face, ai încurcat-o și cu cititorul sau cititoarea. Dacă zici de Băsescu că are două capete sau de Patriciu că a fost pictor în tinerețe, nu-i nicio problemă, se iartă. Dar morcovii trebuie să fie la locul lor în procesul tehnologic.
De ce erau la sfârșit? Continue reading
Mediafax Foto, Best of 2007, pe gardul Muzeului Național de Artă (Palatul Regal), 1-31 mai. Autori, în ordinea imaginilor: Bogdan Maran, Bogdan Baraghin, Dragoș Savu.
http://www.alexgalmeanu.com/blog/
Imagini rare sau mai dese. Alex Galmeanu a iesit in fata ca fotograf de coperta Unica. Colaboreaza cu diferite reviste si lucreaza pentru diferiti clienti din publicitate.
