Pe măsură ce mă băbesc, îmi dau seama tot mai mult că a face jurnalism ca lumea implică niște costuri personale. Întotdeauna trebuie să renunți la ceva pentru cei cărora trebuie să le spui lucruri pe care nu le știu și de care au nevoie. Și nu e vorba numai de confort – și nici de situațiile propriu-zis periculoase în care te poți găsi. De toate astea scapi printr-un fel de abolire a instinctului de conservare. Ci de un anumit gen de încărcătură, pierdere a inocenței un pic biblică.
Lucrurile pe care le-am făcut eu în profesie sunt, bineînțeles, insignifiante față de adevărații și marii jurnaliști. Un exemplu de felul ăsta e Don McCullin, probabil cel mai cunoscut fotograf de teatre de luptă din lume (Vietnam, Irlanda de Nord), născut în 1935. După ce a devenit celebru pozând războaie, McCullin s-a convertit la peisaj și natură moartă. Pe lângă calitățile de fotojurnalist, are însușirea de a putea să se exprime concludent și convingător în cuvinte, lucru pe care-l face într-un documentar de pe BBC Scotland: