Zilele trecute, după ce, mai mulți ani la rând, a refuzat să își facă cont de Facebook, un amic mi-a dat ceea ce pe limba rețelei se cheamă add friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user și parolă pe site-ul albastru? Bineînțeles că nu. Dar cum e viața fără rețele de acest fel? Pierzi ceva esențial?
Înainte de a reflecta eu însumi la astfel de lucruri, mi s-a părut corect să îmi întreb amicul – apropo, utilizator intensiv și avizat de Internet – cum de nu-și făcuse cont până atunci. Ca să nu fac ceea ce fac de azi noapte, să pierd timpul, a răspuns omul nostru. Bun, dar atunci, cum de ți-ai făcut cont? l-am întrebat – la care mi-a zis că s-a decis atunci când s-a surprins piratând în mod repetat contul propriei soții, “ca să vadă ce se mai întâmplă”.
În aceste zile, numărul românilor conectați la rețea se apropie de 6 milioane. Cifra este impresionantă comparabil cu totalul românilor conectați la Internet, conform unor statistici nu foarte precise, de 8-9 milioane. În România, ca și în alte piețe, dacă nu ești pe Facebook, nu prea ești nici pe Internet, se poate spune. Dar, la noi, rețeaua are succes și din motive specifice.
Primul și cel mai important dintre acestea este oferta din ce în ce mai anemică a altor canale media. Presa cotidiană e în degringoladă, televiziunile politice au parti pris-uri care te gonesc, iar entertainment-ul prezent pe posturile de top e preponderent show-uri mondene vulgare sau filme de duzină. Excepțiile notabile, rețetele de succes din toată lumea gen Românii au talent, nu se găsesc pe telecomandă chiar zi de zi și oră de oră.
Mai aproape de Web 2.0, blogurile, care au prins viteză în România acum șase-șapte ani, au rămas un gen de comunicare endemic, marginal, uneori specializat, dar care nu atinge masa critică de informație proprie necesară pentru apariția vreunui Huffington Post sau Mashable. Cu alte cuvinte, în România avem o ofertă media abundentă care e, de fapt, un vid de conținut: toată lumea agregă pe toată lumea, radiourile copiază bloguri, superficialele televiziuni preiau temele site-urilor de știri, pentru ca acestea să dea și ele informația mai bogatelor în resurse posturi TV.
Pe de altă parte, criza e criză, ceea ce înseamnă că și românii au mai multă vreme pentru entertainment ieftin (la propriu), iar acesta se găsește, printre altele, pe Facebook. Cumva, pe rețeaua născută din voyeurism (prin expunerea unei baze de date cu studente de la Harvard), în România, s-a instaurat un fel de bună voință, de netichetă care elimină, în principiu, agresivitatea, încurajează o conversație dacă nu totdeauna inteligentă, cel mai adesea urbană, exclude postacii politici și pe obsedații de partide.
Facebook-ul este, pentru fiecare, o mică gazetă personală, în care, pe de o parte, ești la curent cu ce face și ce spune fiecare dintre cei câteva sute de prieteni pe care-i ai. S-a discutat mult despre relevanța și consistența prieteniei, așa cum e ea definită de clicurile de pe Facebook și, desigur, lucrurile pot fi și mai profunde decât se petrec în așa-numitul timeline al fiecăruia. Dar, în principiu, dacă îți alegi prietenii la modul economicos și cu discernământ, ceea ce vezi atunci când deschizi site-ul poate fi interesant.
Dar, în plus, Facebook funcționează și ca un agregator de conținut clasic. Așa, deficiente cum sunt, canalele media tradiționale nu sunt chiar uniform imbecile, egal mincinoase și lipsite de oameni talentați de la un capăt sau altul. Cititorii sau utilizatorii remarcă adesea câte un text bine scris, fie el al unui condei consacrat sau postare pe blog a unui nou-venit cu sclipiri, și îl dau mai departe, viralizându-l. Linkurile pe care le găsești pe același wall sunt, probabil, în ultimă instanță, motivul pentru care amicul meu s-a decis în cele din urmă să își facă un cont.
Bineînțeles că, până la urmă, toate au un preț, în ultimă instanță pierderea de timp de care se temea amicul. La care se adaugă și cantitatea de date personale pe care le oferi rețelei și care, la un moment dat, îți creează – nu numai pe Facebook – o imagine mai precisă decât ți-ai putea dori. Mai important e faptul că Facebook înseamnă de regulă și un anumit grad de inconsistență culturală, despre care vorbeam în prefața la volumul despre rețea al lui Alex Brăduț Ulmanu, Cartea fețelor. Spuneam acolo că Facebook înseamnă primatul clicului – sau, pe tabletă, al tap-ului – asupra tastaturii. E de domeniul evidenței că mesajele lungi se scriu rar și se citesc și mai rar; în schimb, folosim intens diferitele butoane existente. Ceea ce înseamnă că pe Facebook prestăm un fel de dans de societate, de balet non-verbal ale cărui sensuri profund umane sau spirituale rămâne încă să le stabilim, presupunând că există. Cu siguranță, Facebook-ul nu este pentru asceți culturali și nici pentru grafomani.
În doze prea mari, Facebook poate desigur deveni o obsesie care te împiedică să trăiești. Un studiu recent din Marea Britanie arată însă că cele 33 de milioane de utilizatori își petrec aproximativ 34 de milioane de ore zilnic în rețea. Adică ceva mai mult de o oră pe cap de utilizator. Comparativ, consumul de televiziune este, în țările europene, între trei și cinci ore pe zi. În 2010, tot britanicii petreceau 4,18 ore zilnic în fața televizorului. Cu siguranță, nu numai cu filme de artă și talk-show-uri de la BBC. Iar consumul de Internet tinde să-l înlocuiască sau se suprapună peste cel de media clasică. Prin urmare, vorbim de schimbări, dar nu de o apocalipsă cibernetică.
Până la urmă, a fi sau a nu fi pe Facebook e o opțiune personală. Iar liniștitor în toată povestea e tocmai ceea ce poate părea pe dos: mediocritatea agreabilă a rețelei e garanția că, așa cum arată acum, lucrurile nu au nimic tenebros în ele.
Articol scris pentru ediția de joi, 9 mai, a săptămânalului Dilema veche.