Dacă ne gândim la personalități/vedete, România e ca o alee toamna: plină de frunze veștede, de te întrebi de unde au apărut atâtea și cum au ajuns pe caldarâm. Pe Contributors.ro, Tudor Călin Zarojanu se întreabă și el Unde se duc vedetele când se duc? și prezintă o listă destul de lungă și în orice caz comprehensivă a unor astfel de personalități, printre care Petre Roman, Emil Constantinescu, dar și vedete TV ca Florin Călinescu, Marius Tucă, Teo Trandafir. Zarojanu recapitulează traiectoria fiecăruia cu detalii concludente, dar ne lasă să reflectăm asupra motivelor pentru care nume categoria grea, precum cele de mai sus, sunt mai puțin vizibile azi. Tocmai despre aceste motive îmi propun să vorbesc în textul de față, drept pentru care am înlocuit “unde” cu “de ce” în întrebare.
O să încep prin a corecta două inexactități din textul lui Zarojanu, nu fiindcă inexactitățile l-ar anula, ci de dragul preciziei. În primul rând, actorii din trupa de pe vremuri a lui Florin Călinescu nu erau foști mașiniști, cum zice Călin. Toni Ionescu, Zamzuu, Grig Chiroiu și cei pe care-i mai vedeți azi la Trăsniți, pe Prima, veneau dintr-un soi de trupă de lăutari-entertaineri care evolua pe la Casa Armatei. Ulterior, în formula lui Călinescu au mai apărut trei componenți ai unei foste brigăzi studențești de pe vremea lui Ceaușescu, pe nume Tact. E, desigur, un detaliu, dar în cazul lui Marius Tucă, talk-show-ul nu s-a oprit în ediția în care acesta l-a făcut bețiv (?) pe Antonie Iorgovan, care l-a amenințat că nu va mai avea emisiune. E posibil ca așa ceva să se fi întâmplat, dar ieșirea de pe post a lui Tucă s-a petrecut undeva în mandatul Năstase, pentru ca realizatorul să revină ulterior. Prin 2007, Tucă Show a reintrat pe post, dar nu la ora 22.00, ci la ora 23.00, în condițiile în care Antena 1 avea un jurnal de știri destul de performant la 22.00, iar ratingul lui Tucă era mai mic. Nu știu cum s-a petrecut incidentul cu Iorgovan, dacă a avut loc, și care au fost presiunile politice, dar, cu siguranță, Tucă nu mai avea audiențe care să-l apere/justifice pe post în momentul în care a reintrat.
Asta ne duce către motivele despre care spuneam că vreau să vorbesc. Să începem cu politicienii, gen Emil Constantinescu și Petre Roman. În privința lui Constantinescu, Zarojanu e destul de explicit. În esență, Constantinescu a fost un produs de sinteză, ironizat pe vremuri ca “băiatul de țigări” al lui Corneliu Coposu, fără consistență de lider autentic.
Nu sunt însă de acord cu Călin în privința lui Petre Roman, pe care îl descrie ca pe un politician abil și cu carismă. Logoreea acestuia m-a plictisit și adormit încă din 1990 toamna, iar postura de victimă a mineriadei din septembrie 1991 nu îl recomandă nicidecum ca pe un maestru al combinațiilor: victimele s-ar putea să fie stimabile și iubite, dar nu ele fac istoria. Or Roman a mai fost victimizat odată, de Traian Băsescu, atunci când a fost îndepărtat de la conducerea Partidului Democrat. Simptomatic e însă un alt episod: ruperea FSN din 1992, consfințită prin faimoasa scenă a ciolanului de la Polo Club (nu mai știu cum se numea pe vremea aceea, cel de pe Mircea Eliade). Petre Roman a rămas cu FSN-ul nominal, dar Ion Iliescu a transformat disidența, FDSN-ul, în continuatorul legitim al emanației revoluției, pentru ca lui Roman să-i revină facțiunea marginală. Ruptura seamănă cu diferența dintre liderul informal și cel formal/desemnat din psihologie socială.
Dacă a avut ceva special, Petre Roman a avut o imagine, în sensul propriu, vizual, foarte adecvată pentru vremurile de tranziție. Acel “Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem pe Roman, să ne f..ă” care circula la începutul anilor ’90 e, paradoxal, un enunț de brand personal: Roman reușea cumva să fie tânăr, sexy și altfel decât vechii activiști fără să rupă cu totul cu ei și fără atribute carnavalești (în context) ca barbișonul lui Emil Constantinescu, mopul Elenei Udrea sau deghizările multiple ale lui Radu Mazăre.
Cam atât despre politicieni. La vedete TV, există cel puțin două judecăți care se pot face la grămadă.
1. Dispariția lui Tucă și a lui Călinescu a însemnat finalul unei epoci glorioase (comparativ cu azi) în televiziunea românească. Zarojanu are dreptate atunci când își amintește că Florin Călinescu a ieșit din prim-plan atunci când a acceptat statutul de director general la Tele 7abc (2003?); relansarea acestei televiziuni a fost un fiasco. Între perioada de glorie a lui Călinescu și obsesia “Eurom Bank” de pe 7abc a mai fost ceva. Un lucru pe care însuși Călinescu l-a recapitulat într-un interviu din 2010, din Adevărul, în care e atât de explicit cât putea fi. Iată fragmentele:
Spuneam într-un interviu acum șapte, opt ani, când eram în plină glorie, că voi lua o pauză pentru că nu știu cât pot să cobor ștacheta când mi se va cere ca să-mi iau leafa din televiziune. Imediat după 2001 a început coborârea ștachetei, or eu nu sunt făcut pentru hula-hop, nu pot să mă dau atât pe spate. (…) În 2000 eram absolut liber și asta era și înțelegerea mea: să fiu liber, liber, liber. Așa am și construit succesul. Erau și multe persoane pe care le deranjam și i se plângeau lui, dar ăsta ne era traseul. El (Adrian Sârbu – n.m.) se uita seara la rating, care atunci făcea cât totalitatea posturilor de azi, într-o seară. (…) În 2000 s-a schimbat puterea pentru patronatul trustului. Până atunci, făceam ceea ce credeam eu că e mai bine pentru spectatori. N-am fost curios măcar să văd ce-ar vrea de la mine, în noile condiții. Interveneau și schimbările financiare, de asemenea. Fiind un cal liber, produci performanță, intrând pe un anume tobogan, scade și audiența. Nimeni de acasă nu vrea să vadă o slugă, un lingău, un oportunist. Nimeni nu respectă capetele plecate. Și ca să nu fiu pus în această situație am zis că plec de nebun. Sârbu mi-a zis că dacă vreau să mă apuc… mi-a zis că mă lasă după 12 noaptea.
Călinescu a fost ceea ce a fost pentru că, pe lângă aptitudinile de entertainer, avea relevanță și curajul de a pune jos orice invitat cu câte o replică scurtă, aparent relaxată, dar letală. Dacă spusele de mai sus sună a abdicare, să ne gândim puțin la moderatorii de azi. Ei n-au nici măcar de la ce abdica.
Înapoi la Tucă, traiectoria înaltă a acestuia s-a bazat pe ceva asemănător. Tucă era – și este – mult mai ziarist, serios, “important” decât Călinescu. Bretelele a la Larry King cu care s-a brănduit duc cu gândul la o idee de exponent al poporului, capabil să reducă la enunțuri simple, pe înțelesul tuturor și cu încărcătură de real tot verbiajul politrucilor. Strategia lui Tucă față de invitat era mult mai agresivă; acum câțiva ani, într-un interviu pe care i l-am luat, moderatorul îmi povestea că evita să se vadă față-n față cu invitații înainte de începerea emisiei, ca să nu le devină favorabil.
Din nou, nu aș putea spune cu precizie de ce a ieșit Tucă de pe post, cu excepția ratingurilor mici, care și ele ar putea avea alte cauze decât formatul îmbătrânit. Cert e că odată cu Tucă și Călinescu, televiziunea a renunțat la un anume grad de relevanță socială și politică, iar asta s-a petrecut în mandatul Năstase, atunci când majoritatea grupurilor media aveau datorii la stat de ordinul zecilor de milioane de euro. Datorii care au fost reeșalonate de guvern.
2. Durata de viață a unei vedete, în televiziunile românești, e de câteva zeci de ori mai mică decât cea a omologilor de pe piețele britanice, americane sau latine. De vină sunt formatele încropite. Aici e vorba mai degrabă de ceea ce i s-a întâmplat lui Teo. După anul 2000, când PRO TV-ul a transformat-o în superstar, Teo a făcut ceea ce altădată numeam o emisiune-burlan, bazată pe un desfășurător simplu, fără ceea ce azi se numește production values, de la scenariu, la platou și materiale montate. Un prezentator care are de dus în spate așa ceva se epuizează repede, în trei, patru, cinci ani. Televiziunile românești excelează în astfel de pseudo-formate și în ziua de azi, din neștiință, lipsă de bani și lene. Se vede ce se întâmplă cu formatele de import: performează – chiar dacă nu la nivelul investiției – de ani de zile și chiar de pe un post pe altul, ca Vrei să fii miliardar/milionar sau Noră pentru mamă/Mireasă pentru fiul meu. Dan Negru este beneficiarul absolut al acestui fel de a face televiziune, fiindcă, în ciuda caracteristicilor de anti-vedetă despre care vorbeam, e singurul monstru sacru aflat încă în vârf, cu excepția Andreei Esca, care are, ca să spun așa, un alt job description. Negru a trecut de-a lungul anilor prin nenumărate formate puse la punct, pe care le-a executat cum trebuie; insuccesele lui înseamnă cinci puncte de rating, față de succesele altora, care înseamnă un punct și jumătate.
Parțial, de “sindromul Teo” au suferit probabil și Călinescu, și Tucă, oricare au fost resursele pe care le-au avut la dispoziție. Acum, televiziunea din România e într-o altă zodie, cel puțin la nivel de PRO TV-Antena 1-Kanal D, a se citi: Românii au talent, X Factor, Vocea României, Master Chef, Top Chef, Vrei să fii milionar. Dacă nu e vorba de concurenții de la talent show-uri, oamenii care apar în aceste formate au premise de longevitate mai mare. Deși, pe de altă parte, prezentatorul contează mai puțin în noile rețete – vezi Smiley, Bartoș, Dani sau Răzvan. E de văzut dacă astfel de oameni vor ajunge și la un anumit gen de prestanță sau relevanță socială.