Cred că undeva prin 1940, doctorul Mișu Teodorescu s-a înrolat în Armata Română, care se pregătea să o pornească alături de nemți către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauză patriotică? Nu știu dacă doctorul Teodorescu o percepea așa. Fiindcă Mișu era prieten cu bunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născută în martie 1941. Doctorul Mișu a supraviețuit: l-am cunoscut în copilărie, cînta romanțe cu o voce dogită, foarte amuzant. Dar bunicul a plecat și el, la scurtă vreme, pe front, după ce a născut bunica. S-a înrolat voluntar, la rîndul lui, pentru ca familia și apropiații să nu spună că a fost un învîrtit de război. A ajuns pînă la Odessa, de unde a venit decorat, cu două icoane ortodoxe și o rană ulceroasă de șrapnel la picior, pentru ca să moară în 1973, cînd aveam șase ani.
O astfel de povestioară pare astăzi science fiction, mai ales că nu garantez pentru acuratețea detaliilor, ca în orice istorie de familie. De ce e de spus? Fiindcă prietenia, în România, e un tip de relație grevat de felurite impurități: interese, cîrdășii, raporturi ierarhice formale și mai ales informale. De trădare și egoism, violență, izbucniri de individualism și voință de putere. Cum am ajuns aici?
România e un teritoriu al duplicității. La început, au fost „bietul om sub vremi“ și „capul care se pleacă, sabia nu-l taie“. „În calea tuturor relelor“, cum a fost, românul a avut nevoie de un raport psihologic complicat cu societatea, pentru a supraviețui. Am putea vorbi și de substratul bizantin, în măsura în care istoricii l-ar atesta și în care acesta s-a perpetuat în Imperiul turcesc, care tot de la Roma se revendica. E drept, duplicitatea românească nu are toate conotațiile cinice și interesate ale francezei din care a venit cuvîntul. E mai curînd o complicație existențială, un inhibitor de acțiune cu iz de profunzime. Desigur, e incorect politic, demodat și prăpăstios să spunem că o astfel de trăsătură s-a imprimat în ADN-ul românului, dar un context sociocultural există de sute de ani. Cine îl neagă e superficial. Sau duplicitar…
Continuarea în “Dilema”.
Frumos scris, corect analizat, s-o faci mai des !
Stateam zilele acestea si ma gindeam ca suntem un popor “deosebit“. Adica am reusit DEJA sa ne batem joc si de capitalism, la fel cum am reusit sa ne batem joc de comunism.
Silviu Brucan a gresit. A fost prea optimist.
Peste toate tarele poporului nostru se mai adauga veacul acesta: grabit, nebun si mare cultivator de egoism. Da, din pacate lumea s-a inclinat periculos catre dreapta, daca tot nu mai are contrapondere.
Dar inchei aici. Viziunile mele de om social-democrat (fara a fi membru in vreun partid) mi-au adus deja calificativul de nostalgic comunist. Pacat ca oamenii se incrinceneaza intr-o falsa idee despre competitie si nu vad incotro ne indreptam. Pacat ca oamenii nu vad ca (noi, ca popor) suntem organismul ideal pe care se pot dezvolta noii microbi. Inca o generatie pierduta, acesta este sentimentul pe care il traiesc in aceste zile.
Si, dupa cum ziceam, hai sa inchei, ca scriu un comentariu mai lung decit articolul !