Cred că undeva prin 1940, doctorul Mișu Teodorescu s-a înrolat în Armata Română, care se pregătea să o pornească alături de nemți către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauză patriotică? Nu știu dacă doctorul Teodorescu o percepea așa. Fiindcă Mișu era prieten cu bunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născută în martie 1941. Doctorul Mișu a supraviețuit: l-am cunoscut în copilărie, cînta romanțe cu o voce dogită, foarte amuzant. Dar bunicul a plecat și el, la scurtă vreme, pe front, după ce a născut bunica. S-a înrolat voluntar, la rîndul lui, pentru ca familia și apropiații să nu spună că a fost un învîrtit de război. A ajuns pînă la Odessa, de unde a venit decorat, cu două icoane ortodoxe și o rană ulceroasă de șrapnel la picior, pentru ca să moară în 1973, cînd aveam șase ani.
O astfel de povestioară pare astăzi science fiction, mai ales că nu garantez pentru acuratețea detaliilor, ca în orice istorie de familie. De ce e de spus? Fiindcă prietenia, în România, e un tip de relație grevat de felurite impurități: interese, cîrdășii, raporturi ierarhice formale și mai ales informale. De trădare și egoism, violență, izbucniri de individualism și voință de putere. Cum am ajuns aici? Continue reading →