De ce are succes filmul lui Andrei Ujică, “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, în afara faptului că este construit pe o idee sclipitoare? Pentru că ne vorbește de un mister. Misterul Ceaușescu.
Mai întâi o reverență pentru ideea cea bună: filmul e construit din imagini aprobate de Ceaușescu, deci e oarecum “brandul Ceaușescu”, așa cum l-ar fi construit acesta. Dar, probabil, orice altă construcție nouă ar fi atras publicul numeros despre care scriu cei care au văzut filmul. Pur și simplu, Ceaușescu “interesează”, fiindcă nu avem încă un consens asupra a ceea ce a fost. Și dacă cei tineri se interesează mai puțin de problema asta, cei de peste 40 de ani, care au prins vremurile respective, au opinii divergente. De-o parte, “lumea bună”, cu conotații de intelighenție și părinți sau bunici ostracizați de comunism, nu avea cum să-l iubească pe Ceaușescu. Dar există și o opinie de sens contrar, la profitorii inocenți ai comunismului. Pe aceștia i-a descris bine Silviu Brucan, în “Pluralism și conflict social”. Acolo, bătrânul și sclipitorul politruc remarca faptul că în România și Rusia, țări agrare, comunismul a trebuit să-și creeze o masă de manevră, în lipsa proletariatului. E vorba de cele câteva milioane de tineri țărani strămutați la periferia orașului, cu slujbe relativ bune în fabrici care produceau cine știe ce. Dintre aceștia s-au ales nostalgicii de azi.
România are o problemă de raportare la trecut. Paricidul din decembrie 1989 n-a fost de ajuns. Fără o lege a lustrației în anii ’90, deschiderea arhivei Securității și altele asemenea, tranziția rămâne neîncheiată. Iar raportările de tip cultural la Ceaușescu sunt printre puținele soluții mai lesnicioase ale acestei probleme. Cei care n-au trăit comunismul nu vor putea beneficia integral de propria inocență, oricât șterge istoria cu buretele anumite lucruri.
Articol apărut în ediția tipărită a ziarului “România liberă” de marți, 2 noiembrie. Trimiterea de internet.