Televiziuni malefice și televiziuni vrăjitorești

Alexandru Matei a scris o carte nostalgică și în același timp foarte actuală: O tribună captivantă. Cartea e o istorie ideologică a TVR-ului dinainte de 1989, cu accent pe distorsiunea realității și propagandă. Actualitatea cărții vine dintr-o anumită lectură, care te face să compari permanent ceea ce se întâmpla la televiziunea lui Ceaușescu cu ceea ce a început să se întâmple, în ultimii câțiva ani, pe posturile și în publicațiile care s-au reapucat de un soi de propagandă.

În Tribuna captivantă a lui Matei e vorba despre grile, emisiuni, realizatori și telespectatori astăzi uitați. Ce ne pot spune nouă, azi, toate acestea? Eu, unul, am avut un soi de șoc temporal atunci când am deschis cartea. Dacă o gândești ca pe o realitate paralelă – sau experiment contrafactual -, o televiziune ceaușistă plasată nu în anii ’60, ci în 2013, începi să realizezi în ce măsură s-a schimbat lumea în care trăim, dar și ce e perpetuu în ea. 

În ultimii ani s-a tot vorbit despre revoluții pe Twitter. TVR-ul lui Ceaușescu a fost, în decembrie 1989, locul unde s-a întâmplat ceva foarte asemănător, avant-la-lettre. Apariția lui Dinescu și Caramitru, urmați de Ion Iliescu, generalul Militaru și toți ceilalți, a consacrat televiziunea ca un pol de putere și a eclipsat celălalt sălaș al lui Ceaușescu, Comitetul Central. Tele-revoluția, cum s-a numit inclusiv într-un documentar realizat pentru France 3 de Serge Moati, a fost unul din primele exemple de preponderență a spectacolului mediatic în fața politicii propriu-zise. Cartea lui Alexandru Matei sugerează și niște explicații pentru care a fost așa.

TVR-ul dinainte de 1989 era ideologizat la extrem, comparativ cu televiziunile publice (sau de stat) ale țărilor din jur. Dacă nu ar fi fost așa, s-ar fi uitat ei la noi, și nu noi la ei: bulgari, sârbi, unguri și chiar ruși. În Tribuna captivantă, e citat Dumitru Popescu-Dumnezeu, care vorbește despre cele 1,3 milioane de abonamente la TVR (cinci sau șase milioane de telespectatori, socotește același potentat) și faptul că televiziunea era principalul mijloc de îndoctrinare. Motivele ar fi două. În primul rând, că TVR-ul din anii ’80 venea cu o preistorie creativă, a divertismentului, emisiunilor științifice și culturale și altor produse asemănătoare făcute cu cap și cu succes de oameni ca Valeriu Lazarov, Alexandru Bocăneț sau Tudor Vornicu până prin 1977. Al doilea, că România era o societate preponderent rurală, în care un mediu oral (în sensul lui McLuhan, deci audiovizual) poate funcționa mult mai bine decât tiparul lui Gutenberg și expunerea aristotelică.

Interesant e că lucrurile nu s-au oprit în 1990. TVR-ul și-a perpetuat supremația câțiva ani buni, cu ajutorul politicului, care a restricționat accesul la spectrul hertzian, prin acordarea foarte zgârcită a licențelor. Contestațiile acelor vremuri, de tip Ați mințit poporul cu televizorul, ca și faptul că autorii contestațiilor au fost, politic vorbind, perdanții primilor ani arată că TVR era, în continuare, o citadelă ideologică.

Din nou, ce legătură au toate acestea cu ceea ce se întâmplă azi la Antena 3 sau B1? Între TVR-ul acelor ani și posturile politice de azi mai există o epocă. În mod curios, importanța simbolică și ideologică a televiziunii a confirmat-o și revoluția PRO din 1995. PRO TV a fost, precum se știe, tot ce se putea imagina mai diferit de televiziunea ceaușistă. Un anti-TVR. Dar tocmai asta îl leagă de TVR. Am discutat în altă parte despre fenomenul denumit Generația PRO; remarc doar faptul că imaginea de mai-mult-decât-televiziune pe care o dobândise PRO TV în anii 1996-2000 (Universitatea PRO, Cărțile poștale PRO etc.) nu ar fi fost posibilă, cu toate eforturile fondatorului Adrian Sârbu, dacă TVR-ul nu ar fi creat și/sau confirmat un anumit nivel de așteptare socială.

După 2000-2001, lucrurile se dezvrăjesc la PRO TV. Postul devine apolitic, își pierde relevanța culturală – atâta câtă o avusese – și rămâne liderul unei piețe procustizate de peoplemetre, pe care Antena 1 avea deja statura clară a challengerului, iar TVR-ul era în continuă cădere. Dar în aceiași ani apare, în nucleu, la Silviu Prigoană, ideea de televiziune de știri sau CNN românesc (contradicție în termeni, fiindcă o televiziune de tip CNN nu poate fi decât globală), prin Realitatea TV. Urmează alte schimbări de putere și, la una din ele, în 2008, devine destul de clar că “știrile” de la televiziunile de știri sunt de fapt vorbe, iar acest gen de posturi începe să se coloreze tot mai clar din punct de vedere politic – și în unele cazuri, ca al Antenei 3, chiar asumat.

Ajungem în epoca în care politicienii taie frunză la câini la televizor, în numeroasele studiouri care li se pun la dispoziție cu larghețe, în loc să se ducă la serviciu în Parlamentul național, la Guvern sau la Bruxelles. Politica se face la televizor și, dacă e să-l credem pe președintele Băsescu, inamicii reformei sunt diverși moguli și diferite grupuri media, identificate și blamate de tabăra prezidențială în funcție de moment și de context. Ceva-ceva e adevărat în toată povestea, mai ales că președintele vorbește în cunoștință de cauză, nu numai fiindcă a avut și are la dispoziție posturi TV controlate de parlamentari PDL sau consultanți politici afiliați. Dar, mai ales, cea mai importantă prerogativă a funcției prezidențiale este cuvântul, care poate (sau nu) iniția acte politice, în lipsa prerogativelor executive.

Din nou, în epoca televiziunilor așa-zise de știri, televiziunea și politicul se amestecă. De data asta nu mai e însă ca pe vremea TVR-ului lui Ceaușescu – și tocmai asta ne spune cartea lui Alexandru Matei. Totul e un talmeș-balmeș de politică și media, care se extinde și spre online, în care nu mai e clar ce este politica propriu-zisă și ce e spectacol.

Situația a fost caracterizată de Baudrillard cu termenul de hiperrealitate. Astăzi, mijloacele de comunicare sunt atât de prezente și de eficiente, încât nu mai e clar ce – și dacă – există sub reprezentarea despre lume pe care o oferă acestea. Lucrurile sunt mai clare pe Internet, unde Facebook-ul începe să devină un mod de viață, și nu o reflectare a vieții-în-absența-Internetului. În cuvintele lui Nicholas Negroponte, sintagma realitate virtuală a început prin a fi un oximoron și sfârșește prin a fi un pleonasm.

Care e diferența dintre TVR-ul lui Ceaușescu și Antena 3 sau B1 de azi? Primul era un mecanism de propagandă/distorsiune a realității, celelalte două sunt chiar (hiper)realitatea, simulacrul care devine realitate, fiindcă nu mai e o imagine cu un corespondent clar.

Mai nuanțat, Jean Baudrillard vorbește, în Simulacre și simulare, despre patru faze ale imaginii. Prima e reflecția unei realități profunde, a doua e mascarea și denaturarea aceleiași realități, a treia e mascarea absenței unei realități profunde și a patra, simulacrul pur, care nu mai are o relație cu realitatea. Baudrillard caracterizează cele patru faze și în termeni teologici. Prima e reprezentarea sacramentală, a doua e cea malefică, a treia, cea vrăjitorească și a patra, simplă simulare.

Judecând pe această grilă nuanțată, TVR-ul se ocupa cu reprezentări malefice, prin denaturarea unei realități încă existente în afara ei, iar televiziunile politice de azi sunt undeva în stadiul al treilea, cel care maschează absența unei realități profunde, și fac ceva numit vrăjitorie.

Câștigă vrăjitorii de la TV din vrăjitoria lor? Pe termen scurt, pare că da. Există însă o percepție aproape generalizată: că politicienii au ajuns devenit niște impostori fără niciun fel de apetit pentru “adevărata” lor fișă de post, deci s-ar putea să nu fie chiar așa. Tot în termeni teologici, Baudrillard justifică iconcoclaștii prin faptul că aceștia încercau să prevină dispariția Divinității stopând proliferarea de imagini-simulacre, cele care distrug realul. Prin urmare, s-ar putea foarte bine ca omniprezenții și omnipotenții impostori de astăzi să n-o ducă chiar atât de bine pe cât cred. Însă pe noi asta ne privește mai puțin decât faptul că cel mai rău o duce realul.

Articol scris pentru ediția de joi, 12 decembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts