“Evenimentul zilei” a făcut o poveste despre ceea ce se întâmplă în aceste zile în Realitatea-Cațavencu și mi-a cerut și mie părerea. Puteți citi despre ce e vorba aici. Dar asta nu înseamnă că am, neapărat, vreo bucurie fiindcă structura media a lui Vîntu se face bucăți. Stau și mă gândesc de ce se face, în afara motivelor evidente. Poate că problema cu mogulii români nu e că sunt moguli. Ci, mai curând, că nu prea sunt. Sau în măsura în care nu sunt. Cum vine asta?
O să înțelegeți ce vreau să spun dacă vă povestesc că anul trecut, un amic din Chișinău, om foarte serios, cu presă occidentală în CV, îmi spunea cu un dram de invidie: “Măi, dar voi nu stați rău, dacă puteți vorbi despre EBa așa cum vorbiți în media. La noi, numele lui Oleg (Voronin) nu se pronunța înainte de 7 aprilie nici măcar pe stradă.” Da, e adevărat, la Chișinău sunt lucruri care nu se spun decât metaforic, în timp ce la București se vorbește uneori prea mult. Dar morala poveștii e clară: unul sau mai mulți poli de putere financiară, opuși politicului, care să fundamenteze și susțină media va să zică un fel de vis al oricărei democrații. Mogul e și Murdoch, venit din Australia, și Ted Turner, de fel din Cincinatti, Ohio. Murdoch și Ted Turner, care au făcut lucruri ca The Times, Sky sau CNN, se văd de la noi ca niște constructori de media, garanți ai democrațiilor din țările anglo-saxone și așa mai departe. Vîntu, Patriciu sau Voiculescu au în schimb darul de a-i călca pe nervi pe destui, iar unele din emanațiile lor media, recunosc, mă calcă pe nervi și pe mine personal, oricât încerc să mă obiectivez și să vorbesc potolit aici. De ce?
Independența și sinergiile de grup media sunt în mileniul al III-lea garanții ale libertății de expresie. Ar trebui ca existența unor grupuri deținute de moguli autohtoni să fie ok din punct de vedere democratic, atâta timp cât mogulii “nu sunt la putere”. Posibil, ați văzut The Insider, filmul în care personajul lui Russell Crowe încearcă să dezvăluie că un mare fabricant de țigări folosește substanțe care dau dependență pentru sporirea vânzărilor, încurajat de producătorul de la “60 minutes”, interpretat de Al Pacino. Filmul e după o poveste adevărată, detaliile sunt reale; de aceea contează că punctul culminant al intrigii e cel în care CBS-ul, rețeaua TV care patronează emisiunea unde trebuie să apară dezvăluirile, e pe punctul de a fi cumpărat de o entitate financiară care deține și fabricantul de țigări. Până la urmă, la asta se reduce totul: la interese. Chiar într-o țară cu un sistem media foarte avansat și puternic. Dar care e legătura cu ce se întâmplă la noi?
Scandalul Ridzi vă spune ceva? E vorba tot de interese, dar de alt gen. În România, nu avem un meci între o corporație și cetățeni (Brown & Williamson versus fumătorii pe care aceasta, zice-se, a încercat să-i bage în dependență cu substanțe altele decât nicotina). Avem un meci între politicieni și media, peste capul publicului. Presa a scris numai fragmentar (oare de ce?) despre fluxul de bani dinspre instituțiile statului spre anumite grupuri media. Aceste grupuri media aparțin lui Sorin Ovidiu Vîntu și Dan Voiculescu, dacă ne raportăm la anchetele “Gazetei Sporturilor” despre Monica Ridzi și, mai apoi, la acțiunile de promovare a turismului ale Elenei Udrea. Într-o primă fază, Adevărul Holding a dat cu tifla cu acel “fără politică”, iar PRO-ul a spus limpede că nu se amestecă în campania pentru alegerile locale. E drept, pe la uninominal, Elena Udrea a început să apară mai des pe la PRO TV, pe coperta “The One”, revistă din grup, și așa mai departe. Criza-i criză – o spun nu ca pe o scuză, ci ca pe o explicație. Dar, oricum, o complicitate cu politicul se vede cu ochiul liber, până la investigații mai profunde, doar la Vîntu și la Voiculescu.
Mogulii-moguli se opun puterii instituționale, Vîntu și Voiculescu i se opun doar lui Traian Băsescu. Ei se așază în sistem prin însuși modul în care și motivele pentru care intră în conflict cu o parte a lui. Nu e nevoie de monitorizări și finețuri metodologice ca să înțelegi ce se întâmplă de luni de zile pe Realitatea TV și pe Antena 3. Există și “spații libere” în grile, mi se pare că mai multe la Antena 3, dar emisiunile alea se știu foarte bine, ca și moderatorii. Dar, dacă Mircea Geoană ar fi devenit președinte, am fi avut motive să ne punem probleme. Pentru că ei, mogulii, ar fi devenit oligarhi. Adică o mână de oameni caracterizați prin bogăție și legături de grup, care conduc. Politic. Nu vreau să generez spaime cu scenarii contrafactuale, președintele Băsescu a agitat sperietori de felul ăsta până când a creat ceea ce se numește o self fulfilling prophecy, cu implicarea mogulilor în politică. (Citiți aici ce spune Robert K. Merton despre chestia asta și Karl Popper despre efectul Oedip, e interesant. Nichita Stănescu zicea mai simplu: “Cuvintele atrag realul.”)
Comparați toate cele de mai sus cu “mogulitatea” unor tipi ca Murdoch sau prototipuri ca H.L. Mencken ori William Randolph Hearst. Acest gen de personalitate a știut să-și creeze o sferă de putere și influență în afara politicului. Cum? Trăind pentru public. Agresați de criză și de deciziile propriilor manageri, mogulii autohtoni au încercat să se amestece cu politicul. Au neglijat variabila cea mai importantă din ecuație: publicul. E drept, unele dintre mediile lor l-au isterizat și catalizat politic, dar pentru a-l monetiza tot prin politic. Și nu prin mecanismele clasice, cele cu prețul pe exemplar, GRP-uri, demografice, clienți multinaționali și așa mai departe.
De aceea, lucrurile s-au încurcat și cel puțin doi dintre marii proprietari de media au picat “testul de mogul” pe care l-a reprezentat campania pentru prezidențiale din 2009. Ani de zile m-am întrebat ce vor, de fapt, mogulii, la ce le folosesc structurile media – în afară de aspirația către centri de profit, încă nesatisfăcută – și de ce se joacă atât de mult și de des cu oamenii. Unul din puținele răspunsuri pertinente pe care l-am găsit e că mogulii sunt oarecum în situația lui Kennedy și a lui Hrușciov din Războiul Rece: cantitatea de focoase atomice crește constant, ai “the upper hand”, cum spune americanul, dar numai atât timp cât nu ai tras. Dacă ai lansat o singură rachetă, urmează holocaustul nuclear. Vîntu, cel puțin, a tras-o cu certitudine. Patriciu a distrus un enunț de brand bizar pentru “Adevărul”, dar foarte convenabil pentru el însuși, cel de care vorbeam, “fără politică”, atunci când a ținut să apară cu o zi înainte de celebra casetă cu copilul la Realitatea TV, pentru a-l arăta pe președintele Băsescu cu degetul. Despre Voiculescu nu mai are rost să vorbim fiindcă acolo lucrurile sunt previzibile. Putem spune cel mult că e mai puțin expus din cauza propriei consecvențe. Dar cei care își dau azi ochii peste cap sau rânjesc satisfăcuți din cauza degringoladei din Realitatea-Cațavencu neglijează faptul că ANAF a ajuns, după unele surse, și la Intact Media Group.
Bun. Sau dimpotrivă. În afară de asta, ce urmează?
Într-un sens, desigur, e bine că pe piață se face curățenie. Asta trebuia să se întâmple de prin 2005, dar banii mogulilor au provocat o întreagă isterie de resurse umane și o alta a lansărilor. Același tort al publicității se va împărți, poate, între grupuri media mai puține, bugetele pentru conținut vor crește, din paginile cotidienelor și grilele televiziunilor va curge lapte și miere pentru public. Vor apărea niște site-uri istețe. Da, dar…
Un Bodo Hombach, nici mai mult, nici mai puțin decât CEO la WAZ, a găsit de cuviință să anunțe retragerea din România cu niște smiorcăieli care mie mi se pare că sunt interzise unui om de afaceri. Asta poate însemna că pe piață vor apărea, probabil, mai puține grupuri străine, și mai mulți moguli autohtoni, “virgini”. La simptomele pe care le-am văzut în ultimul timp, cred că mogulii cei noi vor constata pe propria piele că e greu să construiești chiar și un aspirator de bani ca grupul media al lui Vîntu. Sau o ficțiune bazată pe inserturi ca al lui Patriciu. Sau o ciudățenie estică precum Intact Media Group, care continuă să facă profit dând cu tifla inamicilor politici, chiar dacă a ratat un moment crucial, înainte de criză, atunci când RTL-ul a oferit 65 de milioane pentru 10 procente din televiziuni.
Șase luni sau un an, ne vom mai zbate în incertitudine și depresie. Apoi, lucrurile ar trebui să prindă viteză din nou. Cu sau fără Realitatea-Cațavencu și altele. Dar, mai probabil, fără destui dintre managerii care se încăierau anii trecuți în comunicate de presă într-un mod care te făcea să înțelegi cum s-a putut ca pe vremea lui Ceaușescu să apară acele raportări științifico-fantastice de producție la hectar. Dacă au izbutit ceva în media românească, mogulii au triat cumva valorile. Cine a rezistat unor încercări mai câș de anexare are încă ocazia de a dovedi ce poate.
Deci traiasca bloggerii, zic. Incepe o noua era.