Mogulii noştri, mogulii lor şi raportarea la public

“Evenimentul zilei” a făcut o poveste despre ceea ce se întâmplă în aceste zile în Realitatea-Caţavencu şi mi-a cerut şi mie părerea. Puteţi citi despre ce e vorba aici. Dar asta nu înseamnă că am, neapărat, vreo bucurie fiindcă structura media a lui Vîntu se face bucăţi. Stau şi mă gândesc de ce se face, în afara motivelor evidente. Poate că problema cu mogulii români nu e că sunt moguli. Ci, mai curând, că nu prea sunt. Sau în măsura în care nu sunt. Cum vine asta?

O să înţelegeţi ce vreau să spun dacă vă povestesc că anul trecut, un amic din Chişinău, om foarte serios, cu presă occidentală în CV, îmi spunea cu un dram de invidie: “Măi, dar voi nu staţi rău, dacă puteţi vorbi despre EBa aşa cum vorbiţi în media. La noi, numele lui Oleg (Voronin) nu se pronunţa înainte de 7 aprilie nici măcar pe stradă.” Da, e adevărat, la Chişinău sunt lucruri care nu se spun decât metaforic, în timp ce la Bucureşti se vorbeşte uneori prea mult. Dar morala poveştii e clară: unul sau mai mulţi poli de putere financiară, opuşi politicului, care să fundamenteze şi susţină media va să zică un fel de vis al oricărei democraţii. Mogul e şi Murdoch, venit din Australia, şi Ted Turner, de fel din Cincinatti, Ohio. Murdoch şi Ted Turner, care au făcut lucruri ca The Times, Sky sau CNN, se văd de la noi ca nişte constructori de media, garanţi ai democraţiilor din ţările anglo-saxone şi aşa mai departe. Vîntu, Patriciu sau Voiculescu au în schimb darul de a-i călca pe nervi pe destui, iar unele din emanaţiile lor media, recunosc, mă calcă pe nervi şi pe mine personal, oricât încerc să mă obiectivez şi să vorbesc potolit aici. De ce?

Independenţa şi sinergiile de grup media sunt în mileniul al III-lea garanţii ale libertăţii de expresie. Ar trebui ca existenţa unor grupuri deţinute de moguli autohtoni să fie ok din punct de vedere democratic, atâta timp cât mogulii “nu sunt la putere”. Posibil, aţi văzut The Insider, filmul în care personajul lui Russell Crowe încearcă să dezvăluie că un mare fabricant de ţigări foloseşte substanţe care dau dependenţă pentru sporirea vânzărilor, încurajat de producătorul de la “60 minutes”, interpretat de Al Pacino. Filmul e după o poveste adevărată, detaliile sunt reale; de aceea contează că punctul culminant al intrigii e cel în care CBS-ul, reţeaua TV care patronează emisiunea unde trebuie să apară dezvăluirile, e pe punctul de a fi cumpărat de o entitate financiară care deţine şi fabricantul de ţigări. Până la urmă, la asta se reduce totul: la interese. Chiar într-o ţară cu un sistem media foarte avansat şi puternic. Dar care e legătura cu ce se întâmplă la noi?

Scandalul Ridzi vă spune ceva? E vorba tot de interese, dar de alt gen. În România, nu avem un meci între o corporaţie şi cetăţeni (Brown & Williamson versus fumătorii pe care aceasta, zice-se, a încercat să-i bage în dependenţă cu substanţe altele decât nicotina). Avem un meci între politicieni şi media, peste capul publicului. Presa a scris numai fragmentar (oare de ce?) despre fluxul de bani dinspre instituţiile statului spre anumite grupuri media. Aceste grupuri media aparţin lui Sorin Ovidiu Vîntu şi Dan Voiculescu, dacă ne raportăm la anchetele “Gazetei Sporturilor” despre Monica Ridzi şi, mai apoi, la acţiunile de promovare a turismului ale Elenei Udrea. Într-o primă fază, Adevărul Holding a dat cu tifla cu acel “fără politică”, iar PRO-ul a spus limpede că nu se amestecă în campania pentru alegerile locale. E drept, pe la uninominal, Elena Udrea a început să apară mai des pe la PRO TV, pe coperta “The One”, revistă din grup, şi aşa mai departe. Criza-i criză – o spun nu ca pe o scuză, ci ca pe o explicaţie. Dar, oricum, o complicitate cu politicul se vede cu ochiul liber, până la investigaţii mai profunde, doar la Vîntu şi la Voiculescu.

Mogulii-moguli se opun puterii instituţionale, Vîntu şi Voiculescu i se opun doar lui Traian Băsescu. Ei se aşază în sistem prin însuşi modul în care şi motivele pentru care intră în conflict cu o parte a lui. Nu e nevoie de monitorizări şi fineţuri metodologice ca să înţelegi ce se întâmplă de luni de zile pe Realitatea TV şi pe Antena 3. Există şi “spaţii libere” în grile, mi se pare că mai multe la Antena 3, dar emisiunile alea se ştiu foarte bine, ca şi moderatorii. Dar, dacă Mircea Geoană ar fi devenit preşedinte, am fi avut motive să ne punem probleme. Pentru că ei, mogulii, ar fi devenit oligarhi. Adică o mână de oameni caracterizaţi prin bogăţie şi legături de grup, care conduc. Politic. Nu vreau să generez spaime cu scenarii contrafactuale, preşedintele Băsescu a agitat sperietori de felul ăsta până când a creat ceea ce se numeşte o self fulfilling prophecy, cu implicarea mogulilor în politică. (Citiţi aici ce spune Robert K. Merton despre chestia asta şi Karl Popper despre efectul Oedip, e interesant. Nichita Stănescu zicea mai simplu: “Cuvintele atrag realul.”)

Comparaţi toate cele de mai sus cu “mogulitatea” unor tipi ca Murdoch sau prototipuri ca H.L. Mencken ori William Randolph Hearst. Acest gen de personalitate a ştiut să-şi creeze o sferă de putere şi influenţă în afara politicului. Cum? Trăind pentru public. Agresaţi de criză şi de deciziile propriilor manageri, mogulii autohtoni au încercat să se amestece cu politicul. Au neglijat variabila cea mai importantă din ecuaţie: publicul. E drept, unele dintre mediile lor l-au isterizat şi catalizat politic, dar pentru a-l monetiza tot prin politic. Şi nu prin mecanismele clasice, cele cu preţul pe exemplar, GRP-uri, demografice, clienţi multinaţionali şi aşa mai departe.

De aceea, lucrurile s-au încurcat şi cel puţin doi dintre marii proprietari de media au picat “testul de mogul” pe care l-a reprezentat campania pentru prezidenţiale din 2009. Ani de zile m-am întrebat ce vor, de fapt, mogulii, la ce le folosesc structurile media – în afară de aspiraţia către centri de profit, încă nesatisfăcută – şi de ce se joacă atât de mult şi de des cu oamenii. Unul din puţinele răspunsuri pertinente pe care l-am găsit e că mogulii sunt oarecum în situaţia lui Kennedy şi a lui Hruşciov din Războiul Rece: cantitatea de focoase atomice creşte constant, ai “the upper hand”, cum spune americanul, dar numai atât timp cât nu ai tras. Dacă ai lansat o singură rachetă, urmează holocaustul nuclear. Vîntu, cel puţin, a tras-o cu certitudine. Patriciu a distrus un enunţ de brand bizar pentru “Adevărul”, dar foarte convenabil pentru el însuşi, cel de care vorbeam, “fără politică”, atunci când a ţinut să apară cu o zi înainte de celebra casetă cu copilul la Realitatea TV, pentru a-l arăta pe preşedintele Băsescu cu degetul. Despre Voiculescu nu mai are rost să vorbim fiindcă acolo lucrurile sunt previzibile. Putem spune cel mult că e mai puţin expus din cauza propriei consecvenţe. Dar cei care îşi dau azi ochii peste cap sau rânjesc satisfăcuţi din cauza degringoladei din Realitatea-Caţavencu neglijează faptul că ANAF a ajuns, după unele surse, şi la Intact Media Group.

Bun. Sau dimpotrivă. În afară de asta, ce urmează?

Într-un sens, desigur, e bine că pe piaţă se face curăţenie. Asta trebuia să se întâmple de prin 2005, dar banii mogulilor au provocat o întreagă isterie de resurse umane şi o alta a lansărilor. Acelaşi tort al publicităţii se va împărţi, poate, între grupuri media mai puţine, bugetele pentru conţinut vor creşte, din paginile cotidienelor şi grilele televiziunilor va curge lapte şi miere pentru public. Vor apărea nişte site-uri isteţe. Da, dar…

Un Bodo Hombach, nici mai mult, nici mai puţin decât CEO la WAZ, a găsit de cuviinţă să anunţe retragerea din România cu nişte smiorcăieli care mie mi se pare că sunt interzise unui om de afaceri. Asta poate însemna că pe piaţă vor apărea, probabil, mai puţine grupuri străine, şi mai mulţi moguli autohtoni, “virgini”. La simptomele pe care le-am văzut în ultimul timp, cred că mogulii cei noi vor constata pe propria piele că e greu să construieşti chiar şi un aspirator de bani ca grupul media al lui Vîntu. Sau o ficţiune bazată pe inserturi ca al lui Patriciu. Sau o ciudăţenie estică precum Intact Media Group, care continuă să facă profit dând cu tifla inamicilor politici, chiar dacă a ratat un moment crucial, înainte de criză, atunci când RTL-ul a oferit 65 de milioane pentru 10 procente din televiziuni.

Şase luni sau un an, ne vom mai zbate în incertitudine şi depresie. Apoi, lucrurile ar trebui să prindă viteză din nou. Cu sau fără Realitatea-Caţavencu şi altele. Dar, mai probabil, fără destui dintre managerii care se încăierau anii trecuţi în comunicate de presă într-un mod care te făcea să înţelegi cum s-a putut ca pe vremea lui Ceauşescu să apară acele raportări ştiinţifico-fantastice de producţie la hectar. Dacă au izbutit ceva în media românească, mogulii au triat cumva valorile. Cine a rezistat unor încercări mai câş de anexare are încă ocazia de a dovedi ce poate.

Post your thoughts