Lacrimi de investigatoare. Telenovela și aporia

În toată povestea de la Eugenia Vodă, cu lacrimile Emiliei Șercan și autocaracterizarea lui Cătălin Tolontan ca nesimțit, se vede doar telenovela. Dar sub telenovelă e un paradox moral legat de complicata meserie de jurnalist.

Dacă nu aveți nevoie de recapitulare, săriți acest paragraf: e curios cum prin emisiunea Eugeniei Vodă TVR-ul reușește să genereze în continuare știri, altele decât cele despre proasta gestiune a banilor, scandaluri interne și sforării politice. De data asta a fost vorba despre izbucnirea în lacrimi a Emiliei Șercan, care a ales să își dea foc la valiză la un moment dat discutând colaborarea de acum aproape 10 ani cu grupul Realitatea, pe vremea când aceasta era deținută de Sorin Ovidiu Vîntu. Șercan și-a imputat singură “marele compromis” cu Vîntu, fiindcă a acceptat să conducă un departament de investigații care nu a prea dat roade. Cătălin Tolontan s-a simțit obligat să precizeze că el nu își impută faptul că face Gazeta Sporturilor pentru grupul lui Dan Voiculescu, care se află în închisoare, deși, poate, e “nesimțit”.

Interesant e cum publicul s-a divizat în culpabilizarea unuia sau altuia dintre cei din platou:

Eugenia Vodă. E văzută de unii ca un fel de demolatoare a “celor buni”. N-am urmărit emisiunea, dar din transcriere e clar că Eugeniei Vodă nu i se poate reproșa că a încălcat o înțelegere off the record sau alte prostii pe care le-am văzut pe rețele. Ci, cel mult, că a expus public un om care s-a pus într-o situație proastă (n-am alt cuvânt decât englezescul meltdown) fără ca el să merite în esență asta. Dar e ăsta un reproș valid? Un moderator are obligația de a-și contraria invitații, chiar dacă face o emisiune pe nume Profesioniștii și Eugeniei Vodă i-a ieșit asta. Cei doi oameni de investigații din platou nu trebuiau protejați, ca minorii, de exemplu, fiindcă sunt jurnaliști, majori și vaccinați. Mi-e greu să cred, până la proba contrarie, că Eugenia Vodă a avut o sarcină de executat. Tocmai ea, care face interviuri cu tot felul de neurochirurgi și pictori? La niște ore imposibile, la TVR?

Emilia Șercan. O parte a publicului și-a dat ochii peste cap când a aflat că a avut un salariu de 8.500 de euro pe lună la Realitatea, la fel cum acum câțiva ani făcea ochii mari auzind de cei 35.000 de euro pe lună primiți, probabil, de Cătălin Tolontan de la Convergent Media, compania lui Voiculescu. Însă pentru Vîntu a făcut orice altceva decât ceea ce ea a numit “marele compromis”. Există oameni care au stat ani de zile la Realitatea, au executat dispoziții politice și au primit milioane de euro pentru asta. Nu exagerez.

Și-atunci, care e problema Emiliei? Acum niște ani mai mulți, o altă angajată cunoscută a lui Vîntu era curtată de acesta pentru o nouă și mai glorioasă însărcinare. M-a întrebat ce-ar trebui să facă, îi era teamă de reputația de manipulator a acestuia. I-am spus că nu e o problemă să accepte o anumită sumă, atâta timp cât îi e foarte clar ce are de făcut pentru ea. Nu cred că Emilia Șercan a știut foarte clar pentru ce a primit cei 8.500 de euro pe lună, dar ăsta nu e un motiv de lacrimi. De banii respectivi, nu a prestat nici ode patronului (nu că Vîntu cerea așa ceva, era mai interesat de informațiile despre pescuit din Buletinul Meteo), și nici demolări ale dușmanilor politici sau de business ai acestuia. Dacă știu eu bine, mai nimic din investigațiile planificate nu a fost publicat sau dat pe post. Șercan a fost sedusă cu un proiect grandios, care nu s-a mai întâmplat. Trist, știu fiindcă mie mi s-a întâmplat de multe ori. Dar, cel puțin, l-a interesat la un moment dat pe Vîntu.

Tolontan. În fine, sunt sigur că și persistența lui la un ziar al lui Voiculescu a fost interpretată ca o atitudine de poltron, deși Tolontan e apărat de investigațiile care au băgat miniștri în închisoare. Aici nu insist, Cătălin are o reputație care îi permite să se autoacuze oricât de “nesimțire” în public, nu va fi în general crezut. Mai trebuie să se sperie de mulți mamuți ca să se autodemoleze.

Și-atunci, de ce atâta consternare? De fapt, e profund neconvenabil pentru public să inviți niște zei ai investigațiilor într-o emisiune în care le construiești un piedestal (de aceea se cheamă Profesioniștii), pentru ca unul dintre ei să se arunce în cap de pe acel piedestal chiar în cursul emisiunii. Creezi iluzii pe care le dărâmi imediat. Dar presa e o meserie impură, în care succesul și binele public se ating undeva pe o scară infinitezimală de compromisuri, în care faci tot timpul ajustări. Fiecare zi aduce o nouă negociere, dacă nu cu politicienii, clienții din publicitate sau cu patronul, cel puțin cu tine însuți. Cel mai răsunător caz din istoria presei, Afacerea Watergate, a pornit de la informațiile scurse de așa-numitul Deep Throat, care în 2005, la 33 de ani de la evenimente, s-a autodeconspirat ca fiind Mark Felt, director asociat la FBI. Un jurnalist tembel, obsedat de morală, ar fi aruncat la gunoi dezvăluirile lui Felt, pe motiv că acestea erau, evident, interesate. Bernstein și Woodward au știut ce să facă cu ele. Istorie.

Restul e telenovelă și e trist că oameni educați au văzut în lacrimile Emiliei Șercan doar telenovela, căutând un personaj pozitiv și altul negativ. De fapt, emisiunea cu pricina ascunde o dilemă etică mult mai interesantă. Emilia a renunțat la Vîntu, la un moment dat, și după o perioadă de tăcere a ajuns să publice doar pe site-uri pour les connaisseurs, în timp ce Cătălin a continuat să facă ceea ce face ani de zile și a dărâmat miniștri ca Monica Ridzi și Elena Udrea. Sau rețeaua Hexi Pharma. Curios, excesiv autoculpabilizanta și nișata Emilia a servit interesul public mai puțin decât nesimțitul și popular-realizatul Tolontan. Iar cea care a pus pe tapet această aporie morală e, la fel de curios, Eugenia Vodă.

Cred că mulți dintre cei care se reped să arunce cu piatra într-o direcție sau alta nu se ridică nici măcar la genunchiul vreunuia din cei trei, oricare-ar fi fost compromisurile fiecăruia.

Disclaimer: Acest text nu poate fi decât unul pro domo, fiindcă e scris de un om care a lucrat și pentru Vîntu, și pentru Voiculescu, la fel ca pentru Patriciu sau Sârbu – în total vreo 15 ani de presă. Am evitat să fiu vreodată angajat într-unul din cele două grupuri media, pentru care am prestat extern, pe firmă, ca emitent de facturi, cu excepția a vreo jumătate de an în 2004, când nu aveam firmă și am fost angajatul lui Vîntu fără să știu cu certitudine asta, la Realitatea TV. Banii pe care i-am realizat astfel au fost destul de mulți, dar mai puțini decât cei din alte deal-uri pentru diferite branduri. Sunt obligat să mă laud și să spun că am știut precis pentru ce i-am primit.