Cimitirul din Praga şi începutul istoriei

Ştim, Ministerul Adevărului al lui Orwell există. Dar minciunile cu care se ocupă sunt nu numai crezute, ci se şi leagă într-un şirag hegelian, care duce istoria înainte: asta ar putea fi morala unei cărţi cu un tâlc greu de sesizat, Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco. Sau una din morale.

Cartea am citit-o şi discutat-o cu Mihnea Măruţă; cea care m-a făcut să scriu despre “Cimitir” e cronica lui cuminte şi lămuritoare. În “Pendulul lui Foucault”, celălalt roman cu templieri şi alte aiureli al lui Eco, “diabolicii” şi teoriile conspiraţiei se păstrau într-o anumită marginalitate. Le lipseau vigoarea, amplitudinea socială, persuasiunea. În “Cimitirul din Praga”, cele mai idioate invenţii despre masoni, iezuiţi sau evrei învârt – invenţiile şi nu evreii sau masonii – lumea ca un mecanism de ceas, cu toată relativa lor discreţie (sau, din nou, marginalitate) raportat la spaţiul public.

Leo Taxil

Aşa arătau copertele broşurilor despre care vorbeşte Eco. Imagine de pe Wikipedia

De fapt, aşa e şi în 2011. Deschidem cutare sau cutare ziar şi citim editorialul lui X. Plin de imbecilităţi reducţioniste, gnoze din message kit-ul partidului care-l stipendiază, agramatism, răutate, frustrare, neîmplinire personală. Pe seama duşmanului se pun în circulaţie monstruozităţi la timpul viitor, care ajung să se adeverească în chip de self-fulfilling prophecy, după ce fac polemiştii să se tăvălească-n chinuri, îmbrăţişaţi, pentru a dovedi un lucru de nedovedit: acelaşi, totdeauna ipotetic, viitor. Dezbaterea de idei, tezele, antitezele şi sintezele lui Hegel se oglindesc ciudat într-un fel de ciomăgeală gălăgioasă, degradată şi toxică, care are loc nu în Cerul Ideilor, ci într-un iad al erorilor şi minciunilor. Pe cutare post TV cinci glumeţi încearcă să acrediteze un scenariu de nesusţinut. Dincolo, un alt rânjit băl(t)eşte la marginea mesei ridicând la fileu celuilalt partid. Patronii combinaţi în diferite moduri cu diferite zone de pe eşichierul politic susţin, propulsează, menţin tocmai acest gen de personaje. Cei care gândesc cu mintea lor, n-au datorii de plătit nici la bancă, nici la şef, nici la patron sunt izolaţi, marginali şi îşi sărbătoresc izolarea, mult mai bună pentru ei. Dar nu şi pentru publicul care ar avea nevoie de ghidare.

Anul ăsta, am ajuns – şi o să mai vedem – chiar la micile cutremure, răsturnările de alianţe. Cei care se porcăiau cu gura plină până acum trei luni încep să devină colegi. Transferurile de la un post la altul şi dintr-o tabără-n alta duc la alăturări curioase. Se vor concilia duşmanii? Treaba lor, în definitiv.

Toate acestea par exterioare, imanente, trecătoare. Cu toată acumularea lor materială rapidă şi imaginea publică proeminentă, “ei” par perdanţii, pe termen mediu sau lung. Eco şi al său căpitan Simonini ne arată însă că nu e aşa. Că istoria mişcărilor revoluţionare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu e decât la modul idealizant vreun triumf al adevărului, generozităţii, fraternităţii, libertăţii, egalităţii. În ciorba lui Garibaldi şi a comunarzilor se amestecă de fapt poliţiile secrete, falsificatorii de istorie, tot felul de personaje umbratice cu spaţiu de manevră şi prerogative surprinzătoare, care “ştiu” încotro merge istoria dintr-un singur motiv: ei sunt cei care o inventează. La modul ticălos, iresponsabil, cinic, aleatoriu.

Atunci când Cezarul intră în gard cu al său faeton de gală, toată şleahta trece fără probleme în tabăra cealaltă, după ce vreo două capete cad ritual, nu în funcţie de vinovăţie, ci de oportunitate şi răfuieli, cam cum a fost la noi în 1989, pe palierele de sub Ceauşescu.

Cum spuneam şi în altă parte, teoria conspiraţiei se adevereşte doar atunci când creează conspiraţii. Dar, dacă asta vi se pare o poveste legată de secolul al XIX-lea şi de România, poftiţi Wikileaks. Chiar Eco o judecă prin grila “Cimitirului” în “Liberation” şi nu comite un abuz. Telegramele publicate de Assange sunt adevărate. Dar toate acele personaje obscure, echivalenţi contemporani şi ceva mai cumsecade ai lui Simonini din “Cimitir”, spun adevărul? Să presupunem că ele, personajele, îşi închipuie asta, evită să-şi mintă guvernele cu bună ştiinţă: ştiu oare adevărul, oricât de spioni sunt? Sunt şi ei oameni, cam asta e singura concluzie certă din telegramele publicate. Deci pot greşi.

Şi, până la coadă, chiar dacă toate telegramele, 251.287 la număr într-una din tranşe, ar spune şi ele adevărul, este acesta adevărul în totalitate? Şi dacă este adevărul în totalitate, au New York Times, Cornel Nistorescu şi ceilalţi jurnalişti agreaţi de Assange şi Wikileaks capacitatea de a îl procesa şi da mai departe pe înţelesul cititorului?

De răspunsul la această întrebare se leagă eşecul ideii că transparenţa totală poate crea o lume mai bună. Cea susţinută de Assange, cu a sa etică de hacker. După, ce vom mai avea?

Din manualul de filozofie ştim că există întrebări bune, care lămuresc lucrurile, şi întrebări rele. Cea de mai sus e din categoria asta. Dacă răspunzi devii personajul lui Eco. Dacă eviţi, rămâi irelevant, pe tuşa istoriei. Pare-se că singurul lucru pe care-l poţi face e să evadezi din realitate. Mai precis, într-o carte, cum ne propune Eco. Mai bine cititor decât muscă prinsă în plasa acţiunii, ca Simonini şi omologii lui contemporani.

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Sau cum a zis poetul: Nu cerceta aceste legi / Căci eşti nebun de le-nţelegi.
    Si ca să continui în limbaj mai puţin elevat: nasol momentu` !!!

Post your thoughts