Știm, Ministerul Adevărului al lui Orwell există. Dar minciunile cu care se ocupă sunt nu numai crezute, ci se și leagă într-un șirag hegelian, care duce istoria înainte: asta ar putea fi morala unei cărți cu un tâlc greu de sesizat, Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco. Sau una din morale.

Cartea am citit-o și discutat-o cu Mihnea Măruță; cea care m-a făcut să scriu despre “Cimitir” e cronica lui cuminte și lămuritoare. În “Pendulul lui Foucault”, celălalt roman cu templieri și alte aiureli al lui Eco, “diabolicii” și teoriile conspirației se păstrau într-o anumită marginalitate. Le lipseau vigoarea, amplitudinea socială, persuasiunea. În “Cimitirul din Praga”, cele mai idioate invenții despre masoni, iezuiți sau evrei învârt – invențiile și nu evreii sau masonii – lumea ca un mecanism de ceas, cu toată relativa lor discreție (sau, din nou, marginalitate) raportat la spațiul public.

Așa arătau copertele broșurilor despre care vorbește Eco. Imagine de pe Wikipedia

De fapt, așa e și în 2011. Deschidem cutare sau cutare ziar și citim editorialul lui X. Plin de imbecilități reducționiste, gnoze din message kit-ul partidului care-l stipendiază, agramatism, răutate, frustrare, neîmplinire personală. Pe seama dușmanului se pun în circulație Continue reading →