Cimitirul din Praga și începutul istoriei

Știm, Ministerul Adevărului al lui Orwell există. Dar minciunile cu care se ocupă sunt nu numai crezute, ci se și leagă într-un șirag hegelian, care duce istoria înainte: asta ar putea fi morala unei cărți cu un tâlc greu de sesizat, Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco. Sau una din morale.

Cartea am citit-o și discutat-o cu Mihnea Măruță; cea care m-a făcut să scriu despre “Cimitir” e cronica lui cuminte și lămuritoare. În “Pendulul lui Foucault”, celălalt roman cu templieri și alte aiureli al lui Eco, “diabolicii” și teoriile conspirației se păstrau într-o anumită marginalitate. Le lipseau vigoarea, amplitudinea socială, persuasiunea. În “Cimitirul din Praga”, cele mai idioate invenții despre masoni, iezuiți sau evrei învârt – invențiile și nu evreii sau masonii – lumea ca un mecanism de ceas, cu toată relativa lor discreție (sau, din nou, marginalitate) raportat la spațiul public.

Așa arătau copertele broșurilor despre care vorbește Eco. Imagine de pe Wikipedia

De fapt, așa e și în 2011. Deschidem cutare sau cutare ziar și citim editorialul lui X. Plin de imbecilități reducționiste, gnoze din message kit-ul partidului care-l stipendiază, agramatism, răutate, frustrare, neîmplinire personală. Pe seama dușmanului se pun în circulație monstruozități la timpul viitor, care ajung să se adeverească în chip de self-fulfilling prophecy, după ce fac polemiștii să se tăvălească-n chinuri, îmbrățișați, pentru a dovedi un lucru de nedovedit: același, totdeauna ipotetic, viitor. Dezbaterea de idei, tezele, antitezele și sintezele lui Hegel se oglindesc ciudat într-un fel de ciomăgeală gălăgioasă, degradată și toxică, care are loc nu în Cerul Ideilor, ci într-un iad al erorilor și minciunilor. Pe cutare post TV cinci glumeți încearcă să acrediteze un scenariu de nesusținut. Dincolo, un alt rânjit băl(t)ește la marginea mesei ridicând la fileu celuilalt partid. Patronii combinați în diferite moduri cu diferite zone de pe eșichierul politic susțin, propulsează, mențin tocmai acest gen de personaje. Cei care gândesc cu mintea lor, n-au datorii de plătit nici la bancă, nici la șef, nici la patron sunt izolați, marginali și își sărbătoresc izolarea, mult mai bună pentru ei. Dar nu și pentru publicul care ar avea nevoie de ghidare.

Anul ăsta, am ajuns – și o să mai vedem – chiar la micile cutremure, răsturnările de alianțe. Cei care se porcăiau cu gura plină până acum trei luni încep să devină colegi. Transferurile de la un post la altul și dintr-o tabără-n alta duc la alăturări curioase. Se vor concilia dușmanii? Treaba lor, în definitiv.

Toate acestea par exterioare, imanente, trecătoare. Cu toată acumularea lor materială rapidă și imaginea publică proeminentă, “ei” par perdanții, pe termen mediu sau lung. Eco și al său căpitan Simonini ne arată însă că nu e așa. Că istoria mișcărilor revoluționare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu e decât la modul idealizant vreun triumf al adevărului, generozității, fraternității, libertății, egalității. În ciorba lui Garibaldi și a comunarzilor se amestecă de fapt polițiile secrete, falsificatorii de istorie, tot felul de personaje umbratice cu spațiu de manevră și prerogative surprinzătoare, care “știu” încotro merge istoria dintr-un singur motiv: ei sunt cei care o inventează. La modul ticălos, iresponsabil, cinic, aleatoriu.

Atunci când Cezarul intră în gard cu al său faeton de gală, toată șleahta trece fără probleme în tabăra cealaltă, după ce vreo două capete cad ritual, nu în funcție de vinovăție, ci de oportunitate și răfuieli, cam cum a fost la noi în 1989, pe palierele de sub Ceaușescu.

Cum spuneam și în altă parte, teoria conspirației se adeverește doar atunci când creează conspirații. Dar, dacă asta vi se pare o poveste legată de secolul al XIX-lea și de România, poftiți Wikileaks. Chiar Eco o judecă prin grila “Cimitirului” în “Liberation” și nu comite un abuz. Telegramele publicate de Assange sunt adevărate. Dar toate acele personaje obscure, echivalenți contemporani și ceva mai cumsecade ai lui Simonini din “Cimitir”, spun adevărul? Să presupunem că ele, personajele, își închipuie asta, evită să-și mintă guvernele cu bună știință: știu oare adevărul, oricât de spioni sunt? Sunt și ei oameni, cam asta e singura concluzie certă din telegramele publicate. Deci pot greși.

Și, până la coadă, chiar dacă toate telegramele, 251.287 la număr într-una din tranșe, ar spune și ele adevărul, este acesta adevărul în totalitate? Și dacă este adevărul în totalitate, au New York Times, Cornel Nistorescu și ceilalți jurnaliști agreați de Assange și Wikileaks capacitatea de a îl procesa și da mai departe pe înțelesul cititorului?

De răspunsul la această întrebare se leagă eșecul ideii că transparența totală poate crea o lume mai bună. Cea susținută de Assange, cu a sa etică de hacker. După, ce vom mai avea?

Din manualul de filozofie știm că există întrebări bune, care lămuresc lucrurile, și întrebări rele. Cea de mai sus e din categoria asta. Dacă răspunzi devii personajul lui Eco. Dacă eviți, rămâi irelevant, pe tușa istoriei. Pare-se că singurul lucru pe care-l poți face e să evadezi din realitate. Mai precis, într-o carte, cum ne propune Eco. Mai bine cititor decât muscă prinsă în plasa acțiunii, ca Simonini și omologii lui contemporani.