Jurnaliști, analiști, bloggeri, influenceri

Timp de vreo zece ani, mi-am dat cu presupusul pe Comanescu.ro despre trecutul, prezentul și viitorul jurnalismului din România și nu numai. Am publicat și o carte, la Humanitas, despre toată povestea și am răspuns la sute de întrebări, în presă sau la TV, despre cutare evoluție media sau cutare emisiune nouă. Dar, de câtăva vreme, am lăsat-o mai moale, fiindcă, în ultimă instanță, nu mai prea am ce spune. Nu sunt egomaniac: vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie fiindcă are legătură cu ce s-a întâmplat cu jurnalismul.

De ani de zile zic că mi-aș da demisia din poziția de “analist media”, “comentator media” sau ceva similar, dacă aș avea unde s-o depun — dar n-am. Nu-i mare problemă pentru mine, fiindcă până la urmă lucrurile astea se uită destul de ușor, peste alți câțiva ani n-o să mă mai întrebe nicio “Dilemă” ce s-a întâmplat cu jurnalismul și eu o să-mi văd de treabă. Dar e o problemă pentru jurnalism – și nu fiindcă ar sucomba în lipsa neprețuitelor mele păreri și comentarii. Ci fiincă el, jurnalismul, sucombă oricum.

Atunci când mi-a propus să scriu acest text, “Dilema” m-a întrebat: Mai există jurnaliști? sau numai comentatori? Întrebarea e un pic retorică. Și totuși e cazul să explic de ce s-a împuținat informația și s-a înmulțit părerismul. Sunt suficient de bătrân încât să fi cunoscut lumea dinaintea Internetului, în care a ajunge la informație – a scrie o știre de 15 rânduri în ziar – era o activitate laborioasă, care implica picioarele. Trebuia să te duci până la Guvern ca să afli ce face și spune Guvernul, și nu să urmărești transmisia ședinței sau anunțul de presă de după. Paradoxal, chestia asta avea drept consecință mai multă informație decât azi, când avem Internet și aflăm totul din mail, de pe Facebook sau din cine știe ce live, de Facebook sau de altceva. E drept, azi informația ajunge mult mai ușor la jurnalist. El, jurnalistul, nu mai trebuie să se ducă la ea. Ci pe dos.

Problema e în altă parte. În locul de unde pleacă ea, informația, pentru a ajunge la media și la cititor. Pleacă de la partide, instituții publice, companii. Și atunci se întâmplă două lucruri.

Primul e o uniformizare a agendei media. Partidele, instituțiile, companiile au tot interesul – până la un punct, legitim – să spună același lucru întregii medii, prin intermediul comunicatelor sau declarațiilor de presă. Reiese că toată media va spune același lucru.

Uniformizarea agendei duce la împuținarea informației. Dar, în același timp, se mai întâmplă un lucru, mai rău: jurnalistul cedează inițiativa comunicării. Preia ceea ce i se dă, adică ceea ce dorește partidul sau instituția. Toate descrierile tradiționale ale gazetarului, ca reprezentant al interesului public, câine de pază și așa mai departe, includ aptitudini detectivistic-scormonitoare, în sprijinul cititorului și, în ultimă instanță, al democrației. Deci inițiativă. Mai nou, același jurnalist ajunge însă să reprezeinte interesul instituției care a emis respectiva unitate de informație. Fiindcă, din nou, nu mai e cel care se duce către ea, către informație, ci pe dos.

Prin 1993 toamna, când eram ceea ce se numea reporter parlamentar la ziarul “Ora”, îmi petreceam zilele la Senat, pe vremea aia la Sala Omnia a fostului CC. Mâncam bătaie la știri, în mod repetat, de la colegele de la “Evenimentul zilei”, “Bulina roșie” a lui Cristoiu, nu fiindcă am fi fost reporteri slabi, ci dintr-un motiv foarte simplu: “Evenimentul zilei” închidea ediția, se tipărea, mult mai târziu decât “Ora”. Noi riscam, de regulă, să apărem cu aceeași informație la o zi după. Și-atunci ne-am gândit – n-am fost singurul – că trebuie să obținem așa-numitele exclusivități. Pe care ne-am apucat să le pescuim de la Bufetul Senatului, în discuții cu politicienii. “Bulina” n-avea de unde să aibă ce aveam noi, egalasem situația.

Povestea asta nu e jurnalism de premii, e bun simț profesional. Comparați-o cu “actualitatea” (sau  mai degrabă opinia politicienilor despre ce-ar trebui să distribuie presa) pe care televiziunile și site-urile de azi o toacă, nediferențiat. Și gândiți-vă la puținele branduri care s-au impus în ultimii ani, de la Casa Jurnalistului la Recorder, care în esență fac fix ce făceam noi în 1993: se duc ele însele spre informație, în loc s-o aștepte cu calculatorul deschis. E vorba de features, nu de știri, dar discuția despre genurile publicistice interesează mai puțin cititorul.

Dacă vă imaginați că media de astăzi face ceea ce face de lene, nu-i chiar așa. Redacțiile au fost drastic împuținate de criză, care a dus la prăbușirea tirajelor vândute și a încasărilor din publicitate. Prin 1994, conduceam o secție de cultură formată din 11 oameni (12 cu dactilografa, 13 cu mine). Azi, există site-uri sau reviste întregi care sunt făcute de trei-patru oameni.

În tot acest peisaj de parcimonie informațională, comentatorii, păreriștii sau cum vrem să-i numim își fac loc în mod natural. Dincolo de scenariile și mizeriile pe care le pun în circulație în mod interesat, la comanda partidelor și a altora, aceștia vin cu un mare atu: umplu o oră de emisie într-un studio în care există doar o masă și câteva scaune. E o soluție extrem de ieftină, comparativ cu o emisiune gen “România, te iubesc”, care umple același spațiu cu trei sau patru materiale costisitoare, la care reporteri de elită – atâta cât există în televiziunile românești – au muncit săptămâni, pe teren și în redacție.

Pe Internet, analiștii iau forma bloggerilor afiliați site-urilor cunoscute, care produc, pe lângă o mare cantitate de moloz digital, și hituri virale cam certate cu jurnalismul, fiindcă traficul se generează cu scandal, parti pris-uri și violență de limbaj.

Oricât de controlată e pe alocuri media din România, în studiourile și pe site-urile autohtone, toată lumea face ce vrea. Aderența la metoda jurnalistică sau respectul față de interesul public dispar în fața preferințelor personale sau, mai rău, a unei agende suspecte.

Dacă asta nu e suficient, peisajul s-a mai îmbogățit cu o specie derivată din analist și blogger, influencerul de rețele. Trăitor mai ales pe Facebook și Instagram – sau, în accepțiunea de vlogger, pe YouTube -, acesta e cu totul rupt de media clasică, și deci de jurnalismul propriu-zis, cu care nu mai are în comun nici măcar platforma. Și, în general, nici antecedentele profesionale. La prima vedere, pare o specie mai benignă, fiindcă jocurile și comenzile politice ale vechii prese îi sunt în general străine, chiar dacă pe rețele e foarte greu să deosebești postările care promovează ceva de cele dezinteresate. Așa și e, influencerii nu prea fac politică – Quartz spunea, într-un text foarte interesant, că își transformă viața în marfă. Dar tocmai aici e marea problemă: în lipsa politicii și a altora asemenea, atenția publicului e deturnată de la lucrurile importante, care îl afectează cu adevărat.

Nu că fiecare analist, blogger sau influencer ar fi, luat separat, vinovat. Eu, unul, am fost, pe rând, în diferite grade, fiecare dintre aceste lucruri și nu mi-e rușine de asta. Am evitat să îmi “vând semnătura”, să mă prefac independent și să promovez o agendă comericală sau politică, dar nu mă mai consider jurnalist de prin 2006, de când am o firmă cu care, în esență, vând conținut. Nu publicului (asta ar fi jurnalism), ci brandurilor. Am o existență onorabilă, dar de interesul public mă ocup foarte rar.

Atunci când o fac, resursele mele pentru asta sunt limitate. Ca dovadă, textul pe care îl citiți. El este unul de opinie, pentru care am avut la dispoziție câteva ore. Nu poate fi decât înrudit cu ceea ce am mai scris pe această temă, mai ales că în media se întâmplă, în ultimii ani, foarte puține. Mi-ar plăcea, cu siguranță, să fac un top al analiștilor de la TV, bloggerilor și influencerilor de rețele din România, pe care să îi măsor ca audiență, pentru ca după aceea să găsesc un criteriu comun, care să permită comparația dintre mere, pere și prune. Dar cum ar fi să comparăm brandurile personale pe care tocmai le-am amintit cu cele clasice, colective, din media audiovizuală și scrisă (pe Net)? Astfel de studii ar da măsura deplasării sistemului media din ultimii ani. E vorba însă de întreprinderi care ar dura câteva luni și ar implica mai multe persoane. Din păcate, raportat la starea de lucruri, toate acestea sunt visuri, pe care de la un punct încolo nu am mai avut de ce să le mai visez.

Articol scris pentru ediția de joi, 11 iulie 2019, a săptămânalului “Dilema veche”.