Mircea Toma protestează la Ambasada Ungariei. Foto: Levente Tofan
Până să aflăm ce se întâmplă în Ungaria, am avut tendința să luăm idei ca legea știrilor cu teme pozitive a lui Ghișe și Funar ca niște ciudățenii locale. Au urmat intențiile Liei Olguța Vasilescu de a monitoriza internetul, includerea presei în strategia națională de apărare ca vulnerabilitate, proiectul Prigoană care voia să treacă toată presa sub controlul CNA. Și, nu în ultimul rând, Raluca Turcan a intrat surprinzător (pentru mine, cel puțin) pe lista autorilor de inițiative legislative originale cu un proiect de modificare a legii audiovizualului în care să fie stipulată paritatea dintre putere și opoziție la prezența în dezbateri.
Toate acestea pot părea aiureli. Dar ce se petrece în Ungaria arată că sunt vremuri în care asemenea reglementări pot fi promulgate. Politicienii reformiști din anii ’90, ca FIDESZ-ul lui Viktor Orban, au tendința să impună reglementări coercitive presei, în prezent, chiar dacă asta stârnește reacții negative la Bruxelles. În Ungaria, există de la 1 ianuarie ceva numit NMHH, un fel de consiliu național al presei, care poate amenda presa cu sute de mii de euro pentru anumite abateri de la interesul public sau morala publică. Legea maghiară mai prevede faptul că jurnaliștii sunt obligați să își dezvăluie sursele în anumite cazuri.
E motivul pentru care organizațiile civice au chemat lumea în fața Ambasadei Ungariei ieri. N-am putut să merg, dar îmi fac datoria de a trage un semnal aici.