Aferim! nu este un film alb-negru, ci un film în griuri, o scară glorioasă de griuri, asortată cu ambiguitatea morală a unei lumi de care nu vrem să auzim, dar care constituie însuși substratul nostru istoric. La 1835, un zapciu pe nume Costandin pornește călare prin Țara Românească, împreună cu fiul lui, Ioniță, de profesie dorobanț în devenire, ca să prindă un rob țigan fugit de la boierul Iordache Cândescu. Dacă înlocuim zapciul cu șeriful și robul cu sclavul american, obținem un tagline tipic de western, genul pe care Radu Jude a spus că a vrut să-l omagieze prin imaginea alb-negru la lansarea de presă, dar filmul e mult mai mult de atât.
Ca să n-o dau pe spoilere, o să spun că Aferim! e mai degrabă un road movie călare decât un western. Nu există bine și rău în formă pură, iar contextul (Țara Românească, oamenii ei) e la fel de important ca personajele principale și funcționează ca un device formativ cel puțin pentru puștiul-dorobanț Ioniță, fiul zapciului Costandin. Ambiguitatea morală despre care vorbeam creează o serie de opțiuni cu consecințe cvasi-catastrofale, dar care, curios, sunt singurele onorabile, sau măcar posibile, în structura socială a lumii respective.
Cel mai mare risc, în cazul lui Aferim!, era excesul de corectitudine politică, în sensul de concentrare obsedată pe suferințele robului țigan (iertare celor care consideră acest nume jignitor, nu îl folosesc în niciun caz peiorativ, dar rom nu își face loc nicicum în toată această poveste). Fuga și robia sunt doar pretexte pentru un tablou social azi uitat, dar foarte viu și în același timp conectat cu prezentul. Zapciul, fiul lui Ioniță, țăranii liberi sau nu, boierii și preoții care apar pe traseu sunt adevărata miză a filmului. În ultimă instanță, țiganul nu are cum fi țigan fără boier, iar monstruos-naiv-amuzantele dezbateri despre ethnicity din film (“Țiganii sunt oameni, știți cine sunt dobitoace? Evreii…” spune la un moment dat un preot) țin mai degrabă de o obsesie a autodefinirii românului decât de căutatul fugar Carfin și ai lui. Acesta e un Mr. Hyde pentru românul-Jekyll, un soi de paratrăsnet sau dublu în care se manifestă propensiunile excesive sau expansive ale acestuia (sexualitate, dar și “umblat prin lume”, cum e Carfin). Zapciul e personificarea ordinii, a normativului, raportat la deschiderea dublului.
Problema e însă că ordinea e disfuncțională și cu consecințe mereu fatidice. În lumea lui Aferim! facem mereu ce trebuie – sau ceva cât mai aproape de ce trebuie – și rezultatul e tot suferința, nedreptatea, acutizarea situației de plecare.
P.S. Chestia de la început, cu griurile, nu e deloc riguroasă. Radu Jude mi-a spus că a folosit pentru filmări peliculă Kodak Double-X de 200 ASA (35 de milimetri), care are mai puține griuri decât alte tipuri de film, și că oricum nu și-a dorit prea multe griuri. Să zicem că imaginea alb-negru, despre care s-a tot discutat, se reinventează în acești ani la parametri imposibili pe vremea când era dominantă în cinema. Precizia și posibilitățile ei tehnice contemporane înseamnă, dincolo de sortimente de peliculă, o nouă modalitate de expresie. Sunt convins că va deveni o nișă distinctă în anii următori.
Fotografie de Silviu Gheție.
Aferim! intră în cinematografe vineri, 13 martie.
Nu se înțelege nimic din “cronica” asta, s-avem pardon. E prost sau e bun filmul? După cele de mai sus, pare mai degrabă prost, de nevăzut. Dacă e doar un road movie cu cai, ce rost are să-l vedem? Dacă era și cu veverițe, cu femei plecate la Mamaia mai înțelegeam, da’ așa?
E bun, e bun, poți să te duci să-l vezi, dacă vrei.