Legitimitatea prin ură

Referendumul are nu un câștigător, ci doi. Înapoi la Cotroceni, Traian Băsescu îi consideră pe alegătorii absenți susținătorii săi politici, care au refuzat “lovitura de stat”. USL se sprijină pe cei peste opt milioane de votanți pentru demitere pentru a spune că referendumul a fost “practic” câștigat. Problema e: ce ne facem cu atâta victorie? 

La fel de dubioase, cele două enunțuri vin amândouă din nevoia de legitimitate politică, pe care fiecare o caută unde poate. Curtea Constituțională nu a consimțit încă revenirea lui Băsescu la Cotroceni în momentul când scriu toate acestea, dar mai mult ca sigur o va face, iar la guvernare rămâne USL. Deci, oricât s-ar bate ambele părți cu pumnii în piept, e limpede că tocmai de eșec și lipsă de legitimitate vorbim, în ambele cazuri, exact pe dos decât s-au lăudat președintele și oponenții. Nu avem o conducere politică unitară, operațională, iar tensiunea dintre cei doi vectori rămâne, cu potențial de creștere. Iar pentru a înțelege de ce, trebuie să reflectăm chiar la genul de legitimitate parțială, insuficientă, pe care o strigă fiecare. Fiindcă ea nu există nici în măsura procentelor pe care le contabilizează fiecare, este o pseudo-legitimitate.

După ce, multă vreme, a venit de la Dumnezeu prin dreptul divin, noțiunea de care vorbim, legitimitatea, a început să fie definită, la Locke, drept consimțământ al celor guvernați la guvernare și actele ei politice. Pare elementar că acest consimțământ se exprimă prin vot. Dar să ne gândim puțin: la ce au consimțit alegătorii de duminică, atunci când au votat?

Chiar acceptând sofismul președintelui, cu absenții care au fost pentru menținerea la Cotroceni, simpla prezență sau plecare a unui politician din structurile puterii nu e act de guvernare. Nu e acțiune politică, care merge (sau nu) în direcția unui bine comun. În 1933, Germania a votat pentru bunăstare și stabilitate, pentru a se alege ulterior cu Holocaustul și Al Doilea Război Mondial. Prezența politică era aceeași.

Politicienii români generează voturi nu cu proiecte, ci pedalând pe spaima populară, scormonind depresia legată de criza economică, pentru care caută și găsesc responsabili. Într-un cuvânt, generând și catalizând ura față de partea adversă. Nu e vorba de un consimțământ la cutare sau cutare set de măsuri, ci o permanentă contestație cu accente sinistre, a cărei retorică o vedem în acțiune în absurda revendicare a victoriei de ambe părți.

Duminică, alegătorii nu au votat sau boicotat un program, ci niște minciuni și exagerări despre partea adversă. Nu au consimțit la o succesiune de acțiuni și măsuri, ci, în cel mai bun caz (voturile anti-Băsescu, altminteri insuficiente), la îndepărtarea unuia dintre actori. Cu alte cuvinte, chiar dacă Băsescu ar fi fost demis, nu am fi putut vorbi de legitimitate propriu-zisă, ci de pseudo-legitimitate. La fel cum, dacă a rămas, nu avem “pe ce să ne bazăm”.

De ce caută politicienii români legitimitatea prin ură? Dintr-o lipsă evidentă de proiect, dar și dintr-o raportare primitivă la electorat. Pot fi catalizați prin astfel de metode alegătorii fără perspective, dependenți de stat (bugetari, pensionari), adică exact forțele sociale retrograde și inerte. Legitimarea prin ură îndepărtează în același timp electoratul rațional, suferinda clasă de mijloc, segmentele productive ale societății, care se depolitizează. În ultimii ani, aritmetica majorității a început să scârțâie serios fiindcă există segmente extinse de electorat care refuză să își exprime consimțământul pentru ceva anume.

Oricât de dureroasă e, punctual, cumpăna politică în care suntem, problema României e azi că, pur și simplu, nu se mai găsesc suficienți alegători care să pseudo-legitimeze una sau alta dintre forțele politice, pornind de la ură. Sau, cel puțin, că voturile generate de politicieni prin ură sunt împărțite. Dincolo de circ politic și umori sociale negative, blocajul actual va genera proiecte articulate. Fiindcă politicienii români sunt atât de imorali, încât nu s-ar da în lături nici măcar de la a face ce trebuie.

P.S. Curtea Constituțională a luat o decizie surprinzătoare între scrierea și publicarea articolului de mai sus – prelungirea suspendării lui Traian Băsescu. Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.

Articol scris pentru ediția de joi, 2.08.2012, a săptămânalului Dilema veche.