Toni Grecu, omul în jurul căruia s-a învârtit grupul Divertis și se învârte Serviciul Român de Comedie, explică de ce pe posturile TV românești nu există nicio emisiune de umor de calibru, iar pe Internet totul se reduce la pastile din clasa videolog. După ce trece în revistă câteva emisiuni celebre, se întoarce la ambițiile proprii de pe Digi 24 și își face planuri de comedy pe online și în spectacol.
Ce-ai făcut prima parte a anului?
Am hibernat. Perioada e numai bună pentru hibernare, pentru a-ți aduna gândurile și pentru a-ți face planurile.
Planuri comice? Care e viitorul comediei?
Viitorul comediei? Pe televiziune? În România?
Să începem cu asta.
Viitorul comediei pe televiziune, în România, este, așa cum se-arată, Internetul. Comedia de pe televizor bate în retragere. Partea proastă este că, deocamdată, Internetul este un suport sau un vector pentru divertisment, dar divertisment care nu prea poate fi monetizat. Este foarte disipat, este foarte mult, este de toate genurile, de toate tipurile, este din toate colțurile lumii și pot spune că acum comedia pe Internet arată așa, ca un depozit în care sunt adunate lucruri de toate felurile, din toate colțurile lumii și care, atunci când deschizi ușa, cad peste tine. Foarte greu de ales, foarte greu de găsit… deși sunt niște motoare care te ajută. Televiziunea este un loc în care real life-ul bate ficțiunea la ora asta, iar modul în care se face divertisment acum în România este bazat în primul rând pe reality show, pe oameni ca noi, cu ghilimelele respective, și toate emisiunile trebuie să aibă o miză. Că toate-s concurs.
Miză financiară?
Miză de orice fel. Că e vorba de-o casă, că e vorba de bani, că e vorba de orice, de-o mașină… e concurs. Oamenii trebuie să se întreacă. Dacă nu se întrec, nu e emisiune. Și dacă nu e juriu, nu ne uităm.
Cu alte cuvinte, la circ se dă pâine.
Da, exact. Este aproape hilară situația. Și trăim, din păcate, drama piețelor mici. În România, fiind o piață săracă, cu bani puțini, și ideile sunt sărace și puține. Iar reality show-urile sunt, pentru managerii de televiziune, o gură de oxigen. Pentru că nu au de plătit profesioniști. Nu sunt actori, nu sunt vedete, nu se mai folosesc regizori, nu se mai folosesc scriitori. Se folosesc niște copywriteri și oameni dornici să se expună. Că e vorba de muzică, că e vorba de mâncare… cooking show-uri în prostie! România, dacă ar fi privită de undeva, din exterior, de un extraterestru, de sus, extraterestrul ar zice: „Dom’le, ăștia sunt flămânzi rău. Ăștia-s cu foamea-n gât, să nu mergem aici!”
Românii au talent reinventează Cântarea României
Cooking show-urile se poartă și fiindcă sunt mari aspiratoare de publicitate, de la spoturi clasice la product placement. Ratingul contează, dar nu numai el. Master Chef face 10 puncte de rating, dar Românii au talent face 20.
Ăla este un caz special. Românii au talent este o emisiune care reinventează, într-o formă proaspătă, Cântarea României. Este mișcarea artistică de amatori. Dar fără ideologie. E o mișcare haotică, în care orice om, dacă are fie un dram de talent, fie un dram de nebunie, poate să se expună. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău. Pentru televiziune e bine cu siguranță. Și pentru telespectatori, pentru că e o emisiune de largă respirație, la care se uită întreaga familie. Dar niciodată, din mișcarea de amatori nu s-au ridicat valori. Vreau să pun o singură întrebare: ce știi despre câștigătorii edițiilor anterioare de la Românii au talent?
Dar aici pot să te contrazic, pentru că rețeta e internațională, iar în America, de pildă, nu a existat Cântarea României. Sau a Americii. Acolo există o industrie muzicală, care promovează câștigătorii după ce aceștia câștigă.
Sunt de acord. Dar eu vorbeam despre România. În Marea Britanie sau în America valorile sunt respectate. Sunt promovate, sunt finanțate. Aici – l-ai văzut, ți-a plăcut și l-ai uitat.
Apropo de Cântarea României, eu n-am putut să mă uit la ea niciodată. Spune-mi, chiar așa se jongla cu mături, se făceau piramide umane, se cânta la drâmbă…?
Nu, nu chiar așa, pentru că erau niște bariere ideologice. Trebuia să te înscrii în niște limite: coruri, cenacluri, dansuri populare, recitatori… brigăzi artistice. Și tot ce ține de mișcarea artistică, care era organizată la nivel național, în fiecare județ, la fiecare consiliu județean sau primărie erau oameni angajați care asta aveau în nomenclatorul meseriei lor: să caute talente adevărate. Pentru că, în perioada de tristă amintire, profesionistul nu era foarte respectat. Amatorul, „noi, poporul”, erau adevărații artiști.
Lucru care ține tot de ideologie, fiindcă Lenin își imagina și țărani-soldați sau muncitori-soldați.
Exact. Iar lucrul ăsta s-a transmis, văd că din generație-n generație, și tot pe-acolo suntem și-acum. Populația se regăsește în acești oameni care apar în concursurile de talente și îi sprijină, îi simpatizează. M-am tot gândit la treaba asta, cred că e bună într-un fel, repet, pentru televiziune, dar nu știu cât ajută în general valoarea artistică. Pe profesioniști nu-i ajută absolut deloc, din păcate.
Bun, acum, că ai spus că Românii au talent e Cântarea României, înțeleg că nu prea ai în vedere o colaborare cu PRO TV-ul în viitorul apropiat?
Nu, eu spun chestia asta dintr-un punct de vedere strict personal și pozitiv. Eu n-am zis că PRO TV-ul face un lucru rău. Am zis că face un lucru foarte bun. Cântarea României, în perioada respectivă, a fost un lucru bun, că altceva nu era voie să se facă. Dar PRO TV-ul are și forța, și capacitatea să atragă public și să aducă în România niște formate pe care să nu le pervertească. Așa cum fac alte televiziuni. Instituția în sine își respectă și telespectatorii și respectă și formatele pe care le achiziționează. E un lucru important. Nu vezi Vocea României făcută în garaj.
Stai puțin, cine pervertește formate?
Toți ceilalți. Din lipsă de bani. Și din lipsă de oameni. De ce din lipsă de bani: ca să faci formatele bine, trebuie să aduci oameni de calitate. Or oamenii de calitate costă bani. De asta se ajunge să vezi formate de succes afară, care în România nu rezistă nici măcar un sezon. Aici sunt multe exemple pe care aș putea să le dau, dar n-are rost să o fac. Sunt cunoscute, și de la PRO TV, și de la Antena 1, și de la Kanal D… uite, cum a fost KidSing la Kanal D. Niciun fel de relevanță. Nici nu au putut să ducă sezonul până la capăt. Îmi pare rău, asta e. Și culmea, acum, PRO TV urmează să facă Voice Kids. Dacă merge la PRO TV, înseamnă că meritul e al brandului.
Dan Negru, care a avut succes cu Next Star la Antena 1, îmi spunea că lucrul cu copiii e o meserie în sine, foarte diferită de restul producției de televiziune.
Foarte diferită și foarte grea. Filmele cu copii și animale se fac cel mai greu.
Suntem într-o zonă în care sugerezi că producția TV din România, comedy și în general divertisment, e într-un mare regres. De ce?
E subțire și tristă. Pentru că nu se mai investește, pentru că nu se mai caută și pentru că atenția televiziunilor se îndreaptă spre noul trend, real life. Reality show. Asta este toată problema. Curentele astea se manifestă cu putere și în țările cu industrie de televiziune dezvoltată. Dar acolo nu se exclude nimic, nu renunță nimeni la ficțiune sau alte tipuri de divetisment. Un alt aspect al sărăciei din piața noastră de televiziune este lipsa de varietate. În România cred că sunt cele mai lungi emisiuni din lume. Emisiunile de week-end ajung la trei, patru, cinci ore. De ce se întâmplă chestia asta? Din cauza lipsei de bani. M-am uitat la programul televiziunilor din Anglia. Într-o seară, pe un canal de televiziune, ai de ales între trei sau patru variante. Programele sunt scurte, de o jumătate de oră sau o oră. Rareori găsești programe de peste o oră. Fie că e un documentar, un film, o emisiune de glume, omul are din ce alege. La noi, luni e cu bucătari, marți la fel… numai bucătărie? Nu mai ai și altceva?
Emisiunile cu miză încep în jur de ora 20.30, după care, teoretic, la ora 22.00 ar trebui să existe un serial, dar în afară de Las Fierbinți, a fost vorba mai mult de tentative care n-au durat mai mult de un sezon sau de producții foarte ieftine, ca Trăsniți. Prime-time-ul e făcut în România din știri și o emisiune.
Da, cred că în România sunt cele mai lungi jurnale de știri din Europa. Nicăieri nu cred că există jurnale de o oră și jumătate. E tot o invenție bazată pe lipsă de bani și pe sărăcie. Din păcate.
Ce se întâmplă cu comedia pe Internet
Cum atâta-i prime-time-ul în România, hai să ne mutăm pe Internet. Dan C. Mihăilescu și-a restartat online, pe Carteadelaora5.ro, cu ajutorul unui sponsor, emisiunea scoasă de PRO TV.
E o mișcare foarte interesantă și asta cred că deschide un capitol în ceea ce privește site-urile puternice, care ar putea să-și dezvolte o direcție de conținut, pentru îmbunătățirea brandului. Părerea mea e că ce-a făcut eMag e un lucru bun. Nu știu cât de profitabil va fi, dar până una-alta sună bine. Și m-aș aștepta ca genul ăsta de branduri mari de pe Internet să facă același lucru și să coaguleze în jurul lor direcții de conținut și pe alte zone, nu numai pe cea culturală. Adică inclusiv divertismentul, dacă s-ar coagula sub o umbrelă protectoare, bună. Amazon este un exemplu foarte clar.
Tocmai au luat o mulțime de premii cu Mozart in the Jungle, urmează un show auto cu Clarkson, May și Hammond de la Top Gear-BBC.
Mi-aș dori ca în România platformele mari să investească în conținut original. În felul ăsta ar crește extraordinar de mult piața și oferta. Acum, din păcate, oferta autohtonă de divertisment pe Internet este haotică, săracă, de multe ori copiată sau bazată pe filmulețe de tip Cristi, Cristi, ia câinele de-aici că-mi mănâncă cizma, care n-are niciun fel de substanță. E hazliu să filmezi un bețiv care stă cocoșat, lipit de gard. Dar nu te-atinge intelectual cu nimic. În același timp, există o mulțime de resurse care stau degeaba, în așteptare: actori, regizori, scenariști.
Aveai o teorie despre comicul de Internet, așa cum e el în momentul de față în România. Pe ce butoane ale publicului apasă umoriștii de Internet?
Comicul de Internet are două ramuri. Una hormonală, în care glumele sunt foarte fizice, sexuale, uneori porcoase și foarte. Și adună, în general, public tânăr și nepretențios, care se distrează la genul ăsta de lucruri. Și cealaltă ramură, mai slăbuță și mai subțirică, în care se manifestă umorul de calitate, cu substanță. Dar fără mare audiență, fiindcă nu este promovat, expus corespunzător. E adevărat, nu trebuie să avem pretenția ca umorul rafinat să aibă succesul pe care îl are umorul popular. Dar fiecare trebuie să existe.
Din punctul de vedere al veniturilor, videologgerii de mare succes din România pot face 1.000 de euro pe lună muncind pe brânci și realizând clipuri cu un personaj și recuzită minimă.
Da, iar divertismentul de Internet nu se poate instituționaliza fără o forță care să-l coaguleze.
S-o luăm altfel. Pentru ca să produci cinci minute de divertisment video sau de comedy de calitate, ai nevoie de câți bani în România?
Vorbim de televizune sau de Internet? Sunt două lucruri complet diferite. Pe Internet se va duce divertismentul care nu necesită bani mulți, se face cu mijloace relativ simple și care este foarte popular, pe televiziune vor rămâne show-urile mari, producții cu valoare și bani mulți. Televiziunea nu va rezista fără asta. Pe televizor, să vezi sketch-uri luate de pe Internet? Nicio șansă. Dar show-uri de televizor, să le vezi pe Internet – asta se va întâmpla tot timpul. Pot spune doar la modul relativ că o producție de cinci minute care să aibă cât de cât valoare, divertisment de ficțiune, poate costa între 2.000 și 5.000 de euro.
Din păcate, în România există televiziuni care au costuri de 500 de euro pe oră.
Eu mă refer la producții de calitate, cu actori, profesioniști. Poți face lucruri pe Internet și cu zero bani.
Viitorul. Pe Netflix, la Digi24, pe scenă
Ți-ai făcut cont de Netflix?
Nu, fiindcă m-am uitat la oferta de titluri și o mare parte le știu, le-am văzut…
Unde?
… nu mă atrag cu nimic.
Unde le-ai văzut?
(Râde.) Pe Internet! Bine, nu pe toate…
În general, ce fel de (tele)spectator ești? La ce te uiți?
Acum, în primele zile ale anului? Dacă toți telespectatorii ar fi ca mine, televiziunile ar da faliment. Nu m-am uitat la absolut nimic. La absolut nimic. Pentru că aștept să-nceapă grilele de primăvară, cu noutăți. Sunt filme vechi, imagini patinate, VanDamme din anii ’90… nu mă interesează. Programele de noapte nici atât, știrile niciodată, fiindcă mi le iau de pe Internet în timpul zilei, iar eu seara sunt informat perfect… nu sunt un telespectator bun. Când încep grilele, mă uit la emisiunile noi. Îmi place să văd prima ediție întotdeauna.
Tu și Serviciul Român de Comedie ați fost pe Digi, cu Superjurnal, până în decembrie. Ce urmează?
Am făcut un program bun, interesant, apreciat, la nivelul unei televiziuni cu expunere mică. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la acest program, pentru că a avut un statut bun, a fost un program premium, pentru un anumit tip de public, din start am vrut altceva decât un program comercial tipic. Dorința noastră e însă să dezvoltăm acest program, care e de mică anvergură, să mergem spre show-uri mai mari, spre filmări mai sofisticate, spre o distribuție mai bogată, spre lucruri mai complexe.
Succes cu Digi. Dar, în nota optimistă a acestui interviu despre umor, să presupunem că dispar toate bugetele pentru comedy din România. Deja voi sunteți prea sofiticați pentru piața TV, care e mai ofertantă. Ce faci? Ce meserie îți găsești?
Vom face lucruri pentru fani pe Net, din entuziasm.
Bine, dar dincolo de entuziasm…? Dacă se termină cu comedy-ul?
Asta nu se va întâmpla. Și politicienii, și viața de toate zilele ne oferă material cu vârf și-ndesat. Am în plan niște lucruri care n-au legătură cu televiziunea, dar au legătură cu spectacolul. Deocamdată nu ne-am stabilit termene fixe. Mi-aș dori mult să le pot îndeplini, dar nu mă hazardez. Repet, doar, că au legătură cu spectacolul.
Dacă tot se leagă de scenă, excluzi o reuniune cu restul Divertisului?
Nu mi-am pus problema. Nu exclud – nimic nu se exclude pe lumea asta. Never say never.
E un final de star de rock. Mulțumesc.
P.S.: Bancul de la început nu are nicio legătură cu piața show-urilor de comedie din România (sau cel puțin așa cred). S-a nimerit să vorbesc cu Toni Grecu pe 29 ianuarie, în ziua când Facebook lansa transmisiile video live, și am făcut un mic experiment tremurat. Pe Facebook s-a păstrat aici.