Veneția. Copia și originalul

Veneția nu e orașul gondolelor și al îndrăgostiților. Nu e San Marco și nici Carnavalul. La drept vorbind, e unul din orașele cele mai diferite de propriul stereotip/de ceea ce vinde în prospectele turistice. E un loc plin de ceață și străzi înguste, ascunse între clădiri care zăpăcesc GPS-ul și mână turme de turiști cu mobilele-n mână către fundături care se termină nu într-un zid, ci în apa celui de-al miilea canal cu care te-ai întâlnit azi. Iar. Și e deja noaptea târziu, și nu pricepi ce naiba ai căutat aici, printre magazine cu chinezării turistice și cafenele. Și, mai ales, ce cauți în turma aia.

Măștile și turiștii

Toate măștile din Veneția au fost făcute de un robot pe nume 丽 și costă 7, 10 sau 25 de euro. 丽 știe foarte bine că occidentalilor nu le place să poarte chiar toți aceeași mască, așa că ai de ales între arlechin bucălat, colombină porno sau medic de ciumați coroiat. Am văzut sute de vitrine cu arlechini de 10 euro și colombine de șapte, dar n-am văzut turiști să poarte minunile alea. Măștile venețiene se cumpără și se fac cadou, dar nu se poartă. Naiba știe exact (adică nici istoricii, am verificat) pentru ce și-au făcut venețienii măști de carnaval, dar și le fac dintotdeauna. O lege din 1339 le interzicea deghizările vulgare. Azi, când cumperi de la 丽, nu poți să nu te gândești puțin cum ți-ar sta cu butaforia aia pe față. Încearcă exercițiul mental acasă, cititorule, userule, fiindcă în prăvălia din Veneția s-ar putea să fie dezamăgitor. Vrei să fii altcineva, vrei să te ascunzi de ceilalți? Oricum, o anumită duplicitate e în joc.

Dar la Veneția nu te duci ca să te ascunzi de ceva. Cauți gondola de plastic stricată din vitrină, adusă de mama în ’77, în singura ei excursie în Vest. Și după gondola aia s-au luat destui. Veneția e un oraș cu 55 de mii de locuitori și 60 de mii de turiști.

Venețienii nu se mai deghizează cu măști, ci se ascund acolo unde nu-i mai caută nimeni, în turma care foșgăie ca viermii pe străzile claustrofobe, în căutarea unui vis pe care l-a uitat. Din când în când, pe vaporetto, o voce disprețuitoare trădează aborigenul:

E inutil să încerci să te ții de ce-apuci în barcă.

Și baba care emite acest enunț e dichisită, dar moartă deja de 300 de ani. Arată ca și cum și-a pus-o odată cu Casanova, dar de atunci, nu și-a mai pus-o. Veneția e un cadavru prin care turiștii scormonesc cu selfie stick-urile lor.

Istoria. De care nu putem scăpa nici noi, nici ei

Cel mai urât pod celebru din lume, Rialto, e fix în leagănul Veneției. Podul a fost construit inițial din pontoane, cu puțin înainte de 1200. Venețienii ajunseseră acolo cu vreo 300 de ani înainte, din niște smârcuri învecinate. Anul ăsta, 1200, are o importanță specială în istoria Veneției. În 1200, venețienii aveau nu numai Podul Rialto, ci și Arsenalul, care nu producea neapărat armament, ci galere. Un șantier naval cu o suprafață de 45 de hectare. Numai zidul împrejmuitor măsura 3,2 kilometri.

Bun, și ce făcea un oraș care azi are 55 de mii de locuitori cu toată șandramaua? Producție de masă, cu 700 de ani înaintea lui Henry Ford. Ce producea? Galere. În ritm de una pe zi, în timp ce Franța, o mare putere rivală, era capabilă să producă același lucru, una bucată galeră, în câteva luni.

Prin 1450, Veneția avea cam 3.000 de galere pe mare, în același timp. Din nou, ce făceau cu ele? Aici intervine un lucru fără de care nu înțelegi nimic din Veneția:

De fapt, avea în subordine un imperiu, Stato da Mar, compus din părți de ceea ce azi înseamnă Croația, Muntenegru, Albania, Grecia (Peloponez, Creta), Cipru și Istanbul. Orașul mai avea și posesiuni continentale, în jur, actuala regiune Veneto.

Ai citit bine, Istanbul. Tot pe la 1200, un boșorog orb dar fioros, Dogele Dandolo, a avut un rol decisiv în cucerirea Constantinopolului de către cruciații latini (împreună cu franci și alte seminții occidentale, catolice). Grecii au recuperat orașul în 1261, dar catastrofa anterioară i-a aranjat atât de bine, încât n-au mai supraviețuit decât vreo 200 și ceva de ani. De la Constantinopol, venețienii au adus acasă diferite suveniruri, cum ar fi Caii de pe Hipodrom (cel mai mare mall de distracție al bizantinilor la vremea respectivă, echivalentul Colloseumului de la Roma și al Stadionului Maracanã de la Rio). Despre cai, s-a spus că ar fi fost sculptați de Lysippos, cunoscut și ca fotograf și cameraman oficial al lui Alexandru cel Mare.

Pe la începtul anilor 1980, caii lui Lysippos – sau nu – au fost mutați la umbră, din motive de conservare. Dar replicile lor stau fain-frumos pe San Marco, biserica. Care mai adăpostește, pe lângă o mulțime de vase de cult bizantine, și moaștele Sfântului Marcu. Și cum credeți că au pus venețienii mâna pe moaștele evanghelistului născut, se pare, pe undeva prin Libia de azi? Cu ajutorul a doi călugări greci, prin 828 (după Hristos, pentru dobitoci), care le șterpeliseră din Alexandria, devenită pe vremea aceea posesiune a Califatului Abassid. Ca să n-aibă probleme cu poliția de frontieră, călugării l-au ascuns pe Sfânt în niște coșuri, sub niște fleici de porc. Cum poliția de frontieră era musulmană, se ferea să pună mâna pe așa ceva.

Departe de mine ideea că venețienii ar fi o specie de hoți. Erau genul de oameni întreprinzători, care la o adică nu s-ar fi dat în lături de la a-i face Sfântului o mască din fleici. Altfel, Dogele – care a supraviețuit ca instituție până prin 1798, când ultimul a fost mazilit de Napoleon – era ales după un sistem mai complicat decât al Papei, iar restricțiile pe care le avea, în materie de primit cadouri și altele, erau mai mari și mai explicite decât ale unui președinte de republică de azi. Venețienii au atins apogeul undeva, prin secolul al XV-lea. După Lepanto, 1571 (o mare bătălie maritimă, nu intru în detalii), a început decadența. Adică apogeul carnavalurilor, epoca lui Casanova, care, pe lângă isprăvile rușinoase, se ascundea și el sub o mască, aceea de Cavaler de Seingalt, un nume inventat.

Numai gondolele sunt negre. În 1633 un Doge a dat un decret care interzicea concursul de zorzoane și culori pe care îl făceau între ei venețienii pentru a-și împopoțona bărcile.

Dacă înțelegem toate astea, înțelegem și ce-a vrut să spună poetul:

N-am referințele critice la îndemână, dar pun pariu că Eminescu, așa, plin de fervoare romantică cum îl știm, era impresionat neplăcut de ceea ce-i făcuse Napoleon Veneției. În orice caz, la fel cum Casanova n-a fost doar un pornograf impostor, nici Veneția nu e bibeloul din vitrina ta. Ca să te lămurești ce e, trebuie să te pierzi de turma de viermi care se agită prin cadavrul orașului. Și, zău, mania Veneției de a-ți zăpăci GPS-ul și de a te rătăci tot timpul pe străduțele înguste e o reacție de apărare cât se poate de cumsecade. Mai ales pentru un oraș defunct.

În care, inevitabil, se termină totul

Sunt singurul turist care a prins ceață în Veneția. Vorbind serios, n-am găsit vreo legendă sau întâmplare semnificativă legată de ea, de ceață. Doar că pe forumurile de turism majoritatea vizitatorilor se plâng de intemperii. Dar nu toți. Acum, serios, să te plimbi prin Giardini della Biennale pe ceață, cu sau fără Bienală, te face să te simți descoperitorul ceții, oricât ai fi în turmă. Despre Bienală și Damien Hirst nu mai am chef să spun decât că ultimul a pus în scenă o mistificare a artei antice demnă de Veneția. Sau nu întâmplător a plasat mistificarea la Veneția. Numai în ceață n-a sculptat Damien Hirst. Dar ceața e, până la urmă, tot o mască. Și ca orice mască, uneori mai mult revelează decât ascunde.