Țara mea de drone, țara mea de dor

Fie dată o țară de la marginea Europei, în care în ultimii doi ani politicienii au mestecat obrăznicii localiste, anti-UE. Țara are un moment de expunere singular, fiindcă e timp de șase luni președinta Consiliului UE, într-o Uniune zdruncinată de tendințele centrifuge ale Ungariei, Poloniei sau Regatului Unit. Cum facem s-o promovăm?

E simplu: cu platitudini localist-istorice și patriotice, presărate cu raze de soare și colorizări kitsch. Plus, neapărat, un pic de praf de pușcă. 

Frumos! Dar ce naiba ne-a apucat?!

Filmul de mai sus e postat pe pagina oficială a Președinției României la Consiliul UE. Vi-l arăt ca să vedeți că într-adevăr conține toți faux pas-ii de mai sus, dar și fiindcă probează o desfășurare de forțe – valori de producție, în limbaj de specialitate – remarcabilă. Asta, în condițiile în care Juncker și ceilalți reprezentanți ai UE care au fost pe 10 și 11 ianuarie la București ne-au spus pe toate tonurile că avem un mandat greu la Consiliu și că trebuie să ne apucăm de treabă. Cu siguranță, imaginea pe care ar trebui să o transmitem e aceea de rotiță utilă în marele mecanism, de altfel un pic defect, al UE. În loc de asta, noi ne-am pus pe sărbătorit și show-off.

Dacă Europa e un dialog, pot să vă povestesc că am avut parte în viața mea de coafeze care îmi făceau propagandă uselistă în timp ce mă tundeau, instalatori care enumerau virtuțile PSD în timp ce-mi distrugeau mașina de spălat, menajere care îmi infestau bucătăria cu dramele lor conjugale. Plus, evident, taximetriști cu soluții inefabile pentru pacea mondială și propășirea națională. Dar nu-mi amintesc de vreun partener egal sau superior de orice, de la job la business, care să mă fi amețit cu discursuri egocentrice atunci când aveam o treabă de făcut.

Cred că nu mai e cazul să formulez morala explicit.

Colorat! Dar e experiența extracorporală a României

Pe rețele, lumea a fost agasată de truismele naționale folosite de film, de la cuvântul “dor”, la Brâncuși. Să zicem că ele, truismele, n-ar fi atât de pernicioase cât timp filmul e unul de export și nemții sau spaniolii n-au bătături pe creier de la ele, așa că o să trec peste. Mai interesant e faptul că filmul e un exemplu despre felul în care niște cadre foarte frumoase (pe alocuri kitschizate în color grading, e drept) și niște fragmente de istorie luminoase se leagă într-un construct plin de probleme. Cu siguranță, finanțatorii oficiali n-au economisit la filmări cu drona și nu știu cine a făcut cadrele respective, dar sunt la nivel de producție publicitară grandioasă. Felicitări.

Totuși, de ce atâtea drone?! O explicație simplă e abuzul prin care trece orice tehnologie nouă care a încăput pe mâna unor nepricepuți – din nou, nu cei care au filmat sau montat, ci cei care au gândit întregul/scenariul. Filmul levitează atât de mult deasupra lui însuși, încât ai senzația că România are o experiență extracorporală, s-a ridicat la ceruri. În termeni stilistici, asta se numește illeism – vorbirea despre sine la persoana a treia. Retoric vorbind, ar fi o tentativă de obiectivare. Doar că illeismul e și un termen psihologic. Iar psihologia îl dă ca un semn de “tulburare de personalitate disociativă”, categorie care include personalitatea multiplă, amnezia disociativă (în care uiți cine ești) și depersonalizarea (în care nu mai știi cine ești).

My Romania (așa se cheamă filmul pe Facebook) e o mostră învederată de propagandă sărită de pe șine. Propune egocentrism, reverie paseistă și complexe de superioritate acolo unde ar trebui să oferim o imagine de jucător de echipă competent. Iar sub complexele de superioritate se ascund totdeauna lucruri despre care terapeuții pot vorbi o mulțime.

One thought on “Țara mea de drone, țara mea de dor”

  1. Secretarii cu propaganda de acum patruzeci de ani ar fi fost mandrii de lucratura asta.
    Nu e doar o senzatie ca ne invartim in cerc, atat putem.

Leave a Reply

Your email address will not be published.