Acum 24 de ani, pe la ora când scriu toate astea, adică miezul nopții, ascultam Europa liberă la un radio Mamaia, semidezmembrat, beam coniac Drobeta de la Casa de Comenzi și mă gândeam: Sunt un nemernic, un neom, dacă ei, acolo, la Timișoara… și eu, aici, la București – nimic.
“Trageți, nenorociților!” – sau așa ceva. Era un fragment audio care se repeta obsedant la Europa liberă, care te lăsa să înțelegi că manifestanților din Timișoara li se întâmplase ce e mai rău. Multă vreme după aceea m-am gândit la propagandă, dar astăzi, când pun mâna pe câteva secunde de imagini tari, televiziunile le dau și ele în buclă, anideologic.
“Trageți, nenorociților!” a fost oricum premisa care m-a mânat afară din casă pe 22 decembrie 1989. Eram la un concert cu Phil Collins, cu prietenii, că aveam video, când amicul Coco a dat ușa de la intrare de perete – și pe atunci era foarte nepoliticos să intri fără să bați – și a spus, expansiv, contrar felului lui de-a fi: “Gataaa, s-a terminat!”
Am butonat rapid și am dat peste Caramitru și Dinescu la televizor. Parcă nu ne venea să credem, dar în cele din urmă ne-a venit. Mama și tata, plus toată puștimea pe care o adunasem la Phil Collins. Studenți pe la Politehnică, pe la Medicină, până și o fată, care nu mai știu cine era, dar avea un tată nomenclaturist – s-a închis în bucătărie să dea un telefon, se speriase rău. Am început să dezbatem – părea că e groasă, știam și noi ce se întâmplase în zilele dinainte, dar cum așa, să cadă Ceaușescu?
Nu mai știu ce naiba au dat la televizor, Phil Collins tăcea, în burta VHS-ului oprit – nici azi nu am văzut concertul ăla și nici nu cred că m-am mai uitat la Phil Collins de-atunci. Cert e că vorbeam prostii între noi și rumegam arahide în glazură, cubaneze parcă, de la Casa de Comenzi – de unde luasem și coniacul Drobeta. Coco o ținea langa că s-a terminat, văzuse el oameni care scoseseră televizorul pe geam și în televizor nu mai era Ceaușescu. La un moment dat, ne-a venit să credem, mai mult fiindcă metabolizasem evenimentele decât de la ce vorbeam între noi.
La un moment dat el, televizorul, ne-a spus că revoluția trebuie apărată. Ne-am uitat unii la alții și am zis – ok, hai în centru. Mama a început să se răstească la noi: “Unde plecați, sunteți nebuni! Stați acasă, nu ieșiți de-aici, vă omor, vă încui!” – mă rog, cam asta era prestația ei, echivalentă clișeului cu femeia bătrână care își frânge mâinile.
Următorul flashback e, previzibil, de pe stradă, unde mărșăluiam toți cot la cot, către Moghioroș. Multă lume pe stradă, “Jos, dictatorul!”, zăpadă pe ducă, ce vă imaginați. În piață la Moghioroș, o cârciumă La varice, cu mesele alea de tablă solide și înalte, ca pentru cai, fără scaune. “Revoluție, revoluție!” strigarăm noi către bețivi. “Uraaa!” răspunseră aceștia. “Haideți cu noi!” zicem. “Ăăăă, mergeți voi, că venim și noi după aia…”
A trecut o mașină de-aia nenorocită, cu burduf, și ne-a luat, s-a târât până pe la Ateneu sau la Galeriile Orizont. Cât parlamentasem pe-acasă, cu bețivii din piață și ne plimbasem de la Valea Argeșului la Moghioroș, se făcuse așa, lumina aia târzie, de iarnă. Ne-a mai hâțânat autobuzul cu burduf până-n centru — hâțânau alea cu burduf, mai țineți minte? – cert e că pe când ajunsesem în centru se făcuse noapte sau aproape.
Lumânările licăreau ca lacrimile în lumina lipsă, pe vremea aceea bulevardele erau în beznă, dacă mai știți, dar nu mai știți că tot Bucureștiul mirosea a ceară. La Romană, la Dalles, peste tot erau bălți de sânge – sau asta am citit în lichidul lipicios – în care oamenii aruncaseră bani și în jurul cărora aprinseseră lumânări lângă lumânări, atât de multe încât centrul mirosea a înmormântare și a botez.
Ne-am învârtit, am dat ture. Era liniște, umblam într-o procesiune de umbre. La CC, în Piața Revoluției, cum s-a numit după, am găsit tot felul de soldați cu TAB-uri. Eram blindați cu arahide în glazură, bomboane cubaneze și ce mai cumpărasem de la Casa de Comenzi. Provizia pe care-o făcusem acasă era pentru un Revelion pe care voiam să-l facem nu mai știu unde, la munte, dar am cadorisit soldații cu ele. Era un gest curajos să te apropii de ei și să le dai bomboanele, ei le luau așa, mai cu fereală – probabil avuseseră un consemn cândva, cu câteva ore înainte, dar țipla geometrică, ergonomică în care erau depozitate făcea pachețelul dezirabil.
Am terminat bomboanele, se făcuse frig, bezna nu mai era o hiperbolă. S-a terminat, am conchis, hai acasă. Ne-am suit într-un alt autobuz tot cu burduf și fără număr, care ne-a dus spre Drumul Taberii. Nu chiar până acasă, dar oricum până undeva, pe Buclă, cum i se zice chestiei ăleia din cartier. În locul în care ne-a lăsat autobuzul era o brutărie care funcționa, lucru pe care mai curând l-am mirosit decât l-am văzut, iar mirosul de pâine caldă era pe vremea aia ceva rar: dacă nu vă mai amintiți aroma acră a pâinii Dâmbovița, în a cărei compoziție intrau nu știu câtă făină și nu știu câte resturi tocate, sunteți tineri și fericiți.
Am luat, inevitabil, câteva pâini calde, iar mirosul ne-a întărit convingerea că dictatura și Ceaușescu s-au dus dracului. Nu prea știam ce urmează să facem cu ele – pâinile, mirosul, democrația -, dar liniștea și mirosul de lumânări din centru ne calmaseră. Am ajuns acasă înfulecând din franzelele calde încă și am deschis ușa energic, victorioși.
Mama ne-a privit cu ochii ieșiți din orbite, prin ochelari: “Unde-ați fost?!” “Păi gata, s-a terminat, am văzut noi. E liniște…”
Numai că televizorul urla. La CC, unde fusesem cu o oră înainte, era un spectacol de artificii și artificiile erau trasoare, mușcau din ziduri și din oameni. Așa a început prima zi de libertate.
Stau și mă gândesc. Mai în fiecare an am vrut să-mi povestesc amintirile de la “Revoluție”, din 1989, dar tot timpul se întâmpla câte ceva care mă deturna de la asta. Anul ăsta am reușit – nu cumva nu ne-a mai rămas mare lucru de făcut?
Articol scris pentru ediția de joi, 19 decembrie, a săptămânalului Dilema veche.