Ieri, cred că era pe la 3 și ceva după-amiază, când fugisem de curățenia care se făcea acasă, într-o cafenea unde traforam molcom la laptop, mobilul începe să sune, de pe un număr de fix, ca acelea de pe care te spamează băncile și institutele de sondaj. Era Realitatea TV, care mă voia în direct, fiindcă lui Diaconescu i se retrăsese licența. Pot vorbi despre asta?
Păi pot, dar când?
Păi acum, spune vocea din regia de emisie.
Intru, spun ce-aveam de spus, nici nu mai știu exact ce, închid, mă benoclez în laptop. Sună din nou, un mobil vag cunoscut. Antena 3: Hai și la noi. Hai, de ce nu? Întrebările erau puțin altfel, dar cam aceeași poveste. Pun mobilul jos, dar mobilul n-atinge masa că începe să facă iar ca greierele. Money TV. Numai două întrebări. Nu știu care. Gata, a trecut.
Trebuie să mă adun puțin ca să îmi aduc aminte tot ce-am spus, în decurs de patru minute, la trei posturi TV. Ceva de genul că amenzile trebuie plătite și decizia CNA e, presupun, justificată, mai ales că a fost unanimitate. Că nu existau motive de clemență (clemență a fost destulă, ulterior am aflat că amenzile erau neplătite din 2009). Că nu prea ai ce interes public să invoci în cazul OTV, care are un discurs mutant și, pe de altă parte, a cotit-o politic în diferite direcții, mai ales către PDL acum câțiva ani și către PPDD mai nou. Că, dacă există vreo circumstanță favorabilă lui Diaconescu, e aceea că lui i s-a pus de mult eticheta de om negru al pieței TV și că majoritatea televiziunilor din România au viraje către sau în contra uneia din forțele politice. Nu alunecări, nu, cum li se spune, derapaje. O cotesc cu bună știință, în funcție de interesele unor oameni.
Dan Diaconescu a mai fost în război cu CNA, de pildă în 2008
Cam așa se construiește discursul pe care îl vedeți zilnic la televizor. Iar cei care îl construiesc sunt ceea ce Bourdieu numea fast thinkeri, oameni capabili să vorbească la moment despre orice. Să aibă un răspuns, imediat. Pentru mine, bombardamentul cu telefoane de ieri e oarecum o excepție. Interacționez destul de rar cu TV-ul, iar atunci când o fac, prefer să vorbesc nu despre orice, ci despre comunicare. Media, branduri personale, campanie electorală. Prefer ziarele și site-urile, cărora, din mai multe motive, le răspund pe mail, nu la telefon. E ceva pertinent, de neînlocuit, în ce-am zis la TV despre Dan Diaconescu?
Prostii nu cred să fi spus, din prudență măcar. Poate că de aceea cele trei intervenții au fost scurte. Una din televiziuni, nu mai știu care, nici nu a așteptat să termin o frază, ca să-l bage în direct pe Daniel Fenechiu, avocatul lui Diaconescu. Dar, dacă ar fi fost să scriu pur și simplu lucrurile pe care le-am spus la TV, aici, pe blog, aș fi preferat să tac. N-am zis nimic revoluționar, genial, faimos. Există un singur lucru interesant în toată povestea: dacă i se ia licența lui Dan Diaconescu, un tip care nu e tocmai în fiecare zi la TV și își selectează aparițiile- odată am plecat pur și simplu acasă înainte să înceapă emisiunea, fiindcă subiectul pentru care fusesem chemat, de online, “căzuse” și trebuia să vorbesc despre mehlemul politic al zilei – e sunat de trei ori în cinci minute, de trei televiziuni. E, cum s-ar zice, un subiect mare, interesant. Merită să mă gândesc mai serios la el și să vin cu o interpretare pertinentă. Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, ați aflat un lucru important: de ce discursul televiziunilor e de o mediocritate și o superficialitate dictate, în ultimă instanță, de însuși modul cum se face televiziunea. Mediul e mesajul, spunea McLuhan. Acum, să ne gândim puțin mai mult la Diaconescu.
Până la urmă, ce e senzațional, notabil, în faptul că Diaconescu a rămas fără licență? Mai puțin adepții PPDD, cred că toată lumea e de acord: OTV-ul e o televiziune care nu îndeplinește standardele minime – tehnice, etice, culturale – pentru a sta pe cablu. Povestea cu amenzile clădite una peste alta și neplătite din 2009 e o explicitare solidă, în termenii legii, a acestei situații. În plus, OTV e în insolvență și nu știu om cu capul pe umeri din piața de media care și-ar putea închipui că televiziunea lui Diaconescu poate trăi din bani albi, adică din publicitate. Dispariția OTV e, cum ziceau marxiștii, o necesitate legică.
Reiese, atunci, că senzaționalul de ieri se leagă de faptul că OTV a pierdut licența acum. Asta, cu atât mai mult cu cât amenzile se strâng de prin 2009, iar Diaconescu combină cu partidele cam tot de pe atunci. 2009 a fost anul în care politicienii și-au dat seama că televiziunile contează în bătălia politică, mai ales din cauza incidentului din campania prezidențială, cu Traian Băsescu și copilul pe care l-ar fi lovit în urmă cu mai mulți ani, la un miting. Diaconescu a început atunci să aducă în studio nu marginali gen Vadim și Becali (pe când acesta nu era mare penelist), ci pe președintele și premierul în exercițiu al României, Traian Băsescu și Emil Boc. A fost și Elena Udrea. Sau Daniel Funeriu. Dar, oricare-au fost deconturile pentru acest gen de hm, colaborare, de atunci, relația s-a răcit, iar Dan Diaconescu a avut ideea de a se arunca cu capu-nainte în propriu-i PPDD.
Cu alte cuvinte, pe vremea când OTV-ul era numai televiziune și Diaconescu se juca de-a Pygmalionul cu Elodia și Magda Ciumac, amenzile – mai treacă-meargă. Dar, după ce Diaconescu s-a apucat de politică (și a ajuns să fie creditat de sondaje cu 20%), lucrurile nu mai aveau cum să rămână așa.
De fapt, Diaconescu a rămas fără licență în primul rând din motivele procedurale de mai sus, dar și pentru că ascensiunea lui politică e amenințătoare. CNA-ul a votat în unanimitate suspendarea licenței, iar membrii CNA sunt numiți de politic în România. Cu alte cuvinte, suspendarea licenței e pentru CNA o decizie nu doar corectă, ci și oportună. Și, în plus, o reparație tardivă, fiindcă Dan Diaconescu și-a construit – și își va mai construi – prestația publică pe un conflict cu CNA și membrii lui. Unora dintre aceștia, Diaconescu le-a spus pe nume și a făcut referiri deloc măgulitoare la ei în emisiunile lui. Va continua s-o facă. Dar, dincolo de aceste lucruri, ascensiunea politică a lui Diaconescu e una din cele mai spectaculoase nu doar din România, ci de peste tot: de la nimic, la 14 procente în Parlament, în numai trei ani. Diaconescu e, s-o spunem pe aia dreaptă, amenințător. Iar acum, datorită victoriei categorice a USL, cele 14% ale lui nu interesează pe nimeni. USL are majoritatea, iar ARD (sau cum s-or mai numi rămășițele PDL) nu poate să o construiască, cu Diaconescu. Dacă era altfel, ne uitam și azi la OTV. Și vedeam în emisiunile lui Diaconescu alianța A sau, dacă Diaconescu se înțelegea cu alianța B, această alianță.
Nimic din toate acestea nu invalidează faptul că OTV a avut un discurs pro-PDL sau pro-PPDD, că emisiunile postului se ocupă cu aiureli, că standardele tehnice sunt scăzute și toate celelalte. Dar, pentru ca toate acestea, multe, să conteze, mai trebuie încă ceva. Statutul de ciumat politic, pe care Diaconescu și l-a construit cu celeritate, cum ar spune avocatul lui, Fenechiu.
Dar de ce e senzațională creșterea politică a lui Dan Diaconescu? Nu numai din cauza timpului și a resurselor foarte puține cu care a obținut-o. Ci mai ales fiindcă, cu ajutorul OTV, a construit o hiperrealitate (o deformare mediatică a realității și ceva mai mult de-atât – pentru cei care detestă filozofia), în care a reușit să-și înglobeze, ca amiba, publicul, pe care să-l facă să voteze în favoarea lui. Așa ceva nu știu să mai existe – nu în ziua de azi. E drept, de la Reagan la Schwarzenegger, politica e plină de foști actori, ca dovadă și lista asta, din mai multe țări. Simptomatic, indienii stau bine. Și Sever Voinescu sau Traian Ungureanu s-au făcut din ziariști, politicieni. Dar la OTV e altceva.
Fosta televiziune de apartament a lui Diaconescu e un aerostat politic. Nici Schwarzenegger, nici Reagan și nici Traian Ungureanu nu au avut la dispoziție un canal media pe care să-l călărească pentru propriul folos politic așa cum a făcut-o Dan Diaconescu. Astfel de lucruri nu se petrec în democrații, ci doar în comunism sau nazism – și acolo, de sus în jos. Mutatis mutandis, OTV-ul a fost pentru Diaconescu un reality distorsion field, ca acela pe care se spune că îl avea Steve Jobs. E remarcabil – și am și remarcat, alte dăți – cât de mult a reușit Diaconescu să realizeze cu puține resurse și cu o intuiție sigură a publicului. Cam ceea ce s-a spus despre Antena 3 se aplică, de fapt, la OTV, într-un mod mult mai evident: dacă în privința rolului de aducător de voturi al Antenei 3 poți discuta (ratingul e mult mai mic decât votanții USL), fără OTV, Diaconescu și PPDD n-ar fi fost, cu siguranță, nimic.
Într-un sens, sfârșitul OTV e, măcar provizoriu, sfârșitul unei povești românești fabuloase, aceea care a început cu rolul TVR în evenimentele din decembrie 1989. Televiziunea lui Ceaușescu avea o încărcătură simbolică de centru de putere politică, dată de ideologizarea programelor, mult mai pronunțată decât a posturilor din țările vecine – o știm noi, cei mai bătrâni, care ne uitam la entertainmentul de la bulgari, Ostankino, unguri sau sârbi. A urmat PRO TV, biserică, universitate, loterie și naiba mai știe ce-a vrut-o Adrian Sârbu în anii ’90. Dar, în orice caz, un centru simbolic cu o iradiere colosală, despre care a circulat butada că a câștigat prezidențialele din 1996 pentru Constantinescu, cu cartea poștală “Votezi și câștigi”. Și în fine, ultimul episod al poveștii care amestecă media și ideologicul e htonica și totuși foarte vitala OTV.