6 tipuri de gogoși 2.0 + 3 metode de apărare

Media tradițională e din ce în ce mai puțin influentă, iar pe Facebook și în alte rețele, se viralizează tot mai bine diferite povestioare apărute pe bloguri sau site-uri mici, obscure, clipuri de YouTube sau alte genuri de conținut produs în afara mecanismelor tradiționale, care se dovedesc a fi gogoși. După ce am dat share la asta fără să mă gândesc prea mult dacă e adevărat sau nu (nu e), mi-a fost clar că e cazul să mă ocup mai serios de problema: ce nu e adevărat în Web 2.0, de ce nu e adevărat și cum putem să evităm să credem lucruri de felul ăsta.

Putem face o clasificare a acestui gen de conținut mutant în funcție de intențiile celui care îl pune în circulație. Patru din cele șase categorii de mai jos se întâlnesc și în media clasică, și în contexte sociale dinaintea apariției acesteia. Versiunile 2.0 au totuși anumite particularități.

1. FARSA. E veche de când lumea: prima oară apare în scris în Poveștile din Canterbury ale lui Chaucer, la 1392. Media clasică face cameră ascunsă, farse de radio sau păcăleli de 1 Aprilie. Pe online, poți mult mai mult decât cameră ascunsă:

“Girl Set on Fire” a strâns 13 milioane de views într-o lună și ceva, dar ulterior s-a dovedit că e o făcătură pusă la cale de celebrul, în America, Jimmy Kimmel, hostul de late-night de la ABC.

Intenția de la care pleacă genul ăsta de farsă e ușor de intuit: păcăleală nevinovată. În cazul dat, hoax-ul alimentează cu conținut și promovează Jimmy Kimmel Live. Amatorii care fac astfel de farse nu au astfel de scopuri.

2. INTOXICAREA. Calomnia există de când lumea, iar prima lege împotriva ei a apărut în Anglia, în secolul al XVII-lea. Internetul e un mediu propice fiindcă permite punerea în circulație a unor astfel de lucruri dintr-o sursă obscură, posibil anonimă, pentru ca ulterior intoxicarea să treacă prin mai multe instanțe de comunicare și să ajungă în mainstream prin media clasică. Dacă în zona strategiilor politice sau comerciale e vorba de lucrături mai complicate, intoxicarea online are și o variantă personală, care se vede mai degrabă pe bloguri decât pe rețele, atunci când bloggerii-hateri au o problemă cu cineva și îi pun în cârcă diverse lucruri.

Intenția e ușor de intuit și în acest caz, merge de la avantaje politice sau de business până la gratificarea personală, genul pe care o obții și printr-o înjurătură față-n față, offline.

3. FONFLEUL. Vine din presa clasică, e celebra găină cu pui vii, și nu are caracteristici foarte diferite de presa clasică. Rețelele sunt la fel de pline de false rețete de slăbit, sex, descoperiri științifice miraculoase, revelații religioase de doi lei, dezvăluiri istorice epocale și altele. Uneori, astfel de lucruri pornesc de pe site-uri bizare, conspiraționist-convinse (limba română e strămoașa limbii latine, dacii sunt primii europeni etc.). Alteori, sunt invenții puse cu nonșalanță în circulație și de profesioniști, și de amatori (medicii finlandezi au constatat că…).

Intenția se reduce întotdeauna la popularitate, trafic, cifre mari.

4. IDIOȚENIA. E oarecum specifică rețelelor și apare spontan, cu autor cvasi-necunoscut sau anonim. Poate porni de la un comentator din subsolul unui blog sau o percepție greșită a cuiva, în maniera “tot ce zboară se mănâncă”. Există tot felul de oameni care fac tot felul de generalizări greșite, înțeleg greșit contexte și așa mai departe. Îmi pare rău că nu găsesc un exemplu în secunda asta, ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun. Cert e că astfel de gogomănii sunt foarte rare în media clasică fiindcă acolo există o minimă uzanță a verificării informației, folosirii mai multor surse și așa mai departe.

Intenția nu există.

5. SCAM, APLICAȚII-ȚEAPĂ. Mesajele gen “scrisoarea nigeriană” (scam, tentativele de a escroca pe cineva) sunt mai puțin prezente pe rețele decât pe email. Poate că nu ar trebui să le includ la “gogoși”, fiindcă nu au, de regulă, o componentă de comunicare publică. Totuși, există și profiluri false care te agață, pe Facebook. Și, mai ales, știți și voi o listă lungă de aplicații țeapă, cele care îți promit să îți arate cine intră la tine pe profil, cine ți-a dat unfriend și așa mai departe.

Intenția e legată de bani, bineînțeles.

6. OVERPROMISE. Îmi pare rău că n-am un termen românesc pentru “promisiuni exagerate” și nici nu e vorba de un neadevăr propriu-zis. Vine mai ales de pe site-urile clasice și se referă la cunoscuta poveste cu “VEZI AICI…” sau “N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI…”. Teaserele care apar pe rețele, pe conturile instituțiilor media, sunt și ele din aceeași clasă. Dar, pe aceleași rețele, apar și mesaje/grupuri/altele care îți promit nu neapărat țepe sută la sută, dar în orice caz lucruri foarte greu de îndeplinit. Teoretic, într-un grup de Facebook ai putea să te întâlnești cu un tip sau o tipă care-ți seamănă. Dar șansa reală să se întâmple așa ceva e inexistentă:

Intenția e legată de popularitate și toate cele ce decurg.

METODE DE APĂRARE

Înainte de a scrie aici, am lansat o discuție despre diferitele tipuri de aiureli de pe rețele, chiar pe Facebook. Doi-trei prieteni au reacționat imediat cu “unfollow, hide și/sau block, asta-i soluția”. În majoritatea cazurilor, dacă vrei să nu te încarci cu toate aiurelile, e cât se poate de eficient. Hai să zicem că faci asta nu la prima gogoașă (scăpări are oricine), ci la a treia. Criteriul e destul de sigur, e vorba de cineva/ceva care te poluează metodic.

Totuși, până la urmă, Umberto Eco spunea că semiotica se ocupă cu lucrurile despre care se poate minți – și pe mine mă interesează, pe alocuri, emitenții de gogoși, fie din motive teoretice, cum ar fi obiectul postării de față, fie din motive mai puțin teoretice, fiindcă vreau să văd cine e afiliat unde sau care-s intoxicatorii de meserie. Sunt vreo trei lucruri pe care le poți face ușor:

• Caută sursele în text. Dacă nu există deloc surse, e de rău. O sursă fără link e și ea foarte jos pe bullshitmeterul meu, iar două sau mai multe surse independente și credibile, cu link, sunt optimul, așa cum se spune și-n jurnalismul clasic.
• Google. Dacă e ceva real, va apărea în mai multe locuri și unele locuri ar putea fi site-uri credibile și altele asemenea. Dacă informația nu apare, ia cu copy o bucată de text și pune-o-n motorul de căutare, între ghilimele. Metodă foarte bună de detectat și plagiatul sau site-urile copy-paste, apropo. Pentru imagini, există TinEye, deși în ultima vreme am găsit zero imagini identice la poze despre care știam precis că apar în mai mult de un loc. [UPDATE: Mihai Ghiduc adaugă faptul că poți căuta poze și pe Google Images. Dați clic pe aparatul foto de lângă căsuța de search și uploadați imaginea.]
• About și ROTLD. Site-urile și blogurile care se respectă au întotdeauna o pagină de “About”, sub o formă sau alta, la fel ca Facebook și altele. Dacă informațiile sunt suficiente, ai un criteriu pozitiv. ROTLD și alte servicii din clasa “Who Is” fac cam aceeași chestie (chiar dacă numai pentru domeniile românești înregistrate pe firmă, de exemplu): îți arată a cui e prăvălia.

În fine, deși până aici am vorbit de Facebook, există un meta-sfat foarte simplu: mai lasă-l naibii de online și pune mâna pe ceva hârtie. În cuvintele lui Neal Stephenson:

The rough-and-ready intellectual consensus of the mid–Twentieth Century is being pushed out by a New Superstition whose victims can find testimony on the Internet for anything they choose to believe. The only cure for it is reading books, and lots of them.