Grammar Nazism

Scrise într-o română aproximativă, adesea fără diacritice și cu o grafie mutantă, discuțiile online includ destul de des atacuri referitoare la corectitudinea gramaticală a celor spuse de preopinenți. În engleză s-a format deja o sintagmă glumeață despre astfel de situații: persoana care face exces de asemenea observații e un grammar nazi, nazist al gramaticii. Dar cum de preocuparea pentru corectitudine lingvistică poate fi neserioasă?

Două incidente petrecute recent pe Internetul de limbă română sugerează unele explicații. Primul implică un jurnalist de la departamentul de sport de la Evenimentul zilei, care și-a dat demisia zgomotos, în urma unei povești încurcate, care implica un articol al lui Gigi Becali. Unul din redactorii-șefi adjuncți ai ziarului, o doamnă cu vechime în presă, a venit cu propria versiune a poveștii la ea pe blog, unde a scris greșit verbul “a jigni”, cu “c” în loc de “g”. “Agramată!” a izbucnit demisionarul și discuția s-a încins.

Al doilea incident s-a legat de un tutorial publicat de Cristian China, alias Chinezu.eu, unul din bloggerii foarte cunoscuți. Tutorialul se numește Cel mai complet ghid online despre cum să faci bani din blogging, iar formula “cel mai complet” a stârnit pe Twitter ironiile unei domnișoare care știa că există adjective precum “complet”, care nu acceptă grade de comparație.

În primul caz, e destul de clar ce s-a întâmplat: un lapsus calami, scăpare de scriere, favorizat de faptul că în mediul virtual nu există corectură sau editor care să se interpună între autor și forma publică a textului. Izolate, astfel de scăpări nu sunt în niciun caz o indicație de agramatism; oricine a lucrat într-o redacție sau o editură a constatat, de altfel, că sunt autori care știu foarte multe, inclusiv în materie de limbă, dar sunt foarte neglijenți cu propriile texte și pe dos. Dar, desigur, pentru un public mai puțin specializat, ca acela care asista la polemica respectivă, argumentul poate fi convingător.

În al doilea caz, lucrurile sunt mai complicate. Deși nu e deloc una sclipitoare, formula “cel mai complet” are sens, în context. La origine, “complet” nu are grad de comparație, dar în cazul dat e clar ce a vrut să spună faimosul Chinezu: există, desigur, ghiduri mai complete și mai puțin complete, iar Chinezu și-l promovează pe al lui ca fiind în prima categorie. De altfel, formula sună cunoscut și e clar de ce: o simplă căutare pe Google arată folosirea ei în tot felul de lucrări motivaționale și titluri din presă.

Desigur, Chinezu putea scăpa de bătaie de cap, punând în loc de “cel mai complet”, “cel mai cuprinzător” sau ceva de acest fel. Dar, din nou, în discuție e agramatismul cuiva și nu faptul că a preluat un clișeu, lucru pe care ajunge să-l facă oricine scrie, la un moment dat, într-un context sau altul. Curios să văd cum stau lucrurile în zona exprimării culte, am căutat pe site-ul Humanitas și am găsit formula “cel mai complet” în descrierile a două cărți. Din nou, nu tocmai o mostră de stil îngrijit, dar despre Editura Humanitas și redactorii ei poți spune orice, numai că sunt agramați nu. Am tipărit acolo, acum câțiva ani, o carte și nu am decât cuvinte de mulțumire și laudă pentru acribia cu care redactorul și corectorul s-au aplecat asupra textului meu, pe care au avut de altfel amabilitatea de a-l caracteriza ca foarte îngrijit.

Dar, desigur, nu e vorba numai de Humanitas. Am mers mai departe, pe Wikisource, unde se găsesc o serie de texte ale clasicilor români. Am găsit formula incriminată, “cel mai complet”, în Istoria literaturii române a lui Gheorghe Adamescu, dar și în textele unui stilist recunoscut, Paul Zarifopol. Și, surpriză: ceva de genul ăsta se află și în două bucăți semnate de însuși maniacul conciziei și inamicul logoreei politizate, Ion Luca Caragiale – O vizită la castelul “Iulia Hașdeu” și Muzica.

Toate acestea arată că în limba română – și în orice alta – lucrurile se prezintă ceva mai complicat decât ne explică proful de gimnaziu. Și, în plus, dau indicații destul de bune despre sensul sintagmei anglo-saxone cu care am început, grammar nazism. Pornind de la un set restrâns de cunoștințe elementare de limbă, te poți apuca să vânezi pe Internet greșelile altora, iar atunci când cel pe care-l prinzi e chiar adversarul dintr-o polemică, te alegi cu aplauze ușor, mai ales dacă publicul nu știe nici măcar lucrurile din gimnaziu.

Acest gen de argument mai are ceva dubios în el: este unul ad hominem, la persoană, care întrerupe dialectica ideilor. Alunecă de la chestiunea în discuție la eternul “tu vorbești, care…” (în cazul de față, “ești agramat”). E, în mod curios, o strategie polemică des întâlnită, chiar dacă e ieftină. După invocarea dicționarului, lucrurile pot degenera.

Bineînțeles, preocupările legate de limbă și corectitudine nu înseamnă, automat, grammar nazism. Mă uit cu interes pe Diacritica.Wordpress.com și mai ales citesc cu delectare textele profesoarei Rodica Zafiu, care, de altfel, într-un interviu pe care ni-l acorda anul trecut în The Industry, dădea o explicație simplă și de bun-simț preocupării pentru gramatică: se scrie din ce în ce mai mult și mai neglijent, iar oamenii au nevoie de repere. Pe vremea când corectorii nu ajunseseră o specie pe cale de dispariție, eram destul de des o belea pe capul lor și obțineam câștig de cauză pentru anumite modificări pe care nu le doream. Pe măsură ce îmbătrânesc, însă, nu mai sunt atât de bun de cap limpede și comit lapsusuri idioate, cum ar fi acela, care mi s-a întâmplat de mai multe ori, că am greșit deceniul (1997 în loc de 2007 de exemplu). Când se schimbă anul, rămân cu unu în urmă – chiar în ultimul text din Dilema veche, cel despre campania Gândul, am scris “înapoi în 2012” în loc de “înapoi în 2013”. Deși am primit tot felul de bile albe și de la edituri, și de la corectori, și de la oameni de felul unui Alexandru Vakulovski pentru felul cum scriu, în articolul de față folosesc o serie întreagă de cuvinte nestandard, mai ales anglicisme, de la blogger la tutorial, din care pe unele aș fi putut să le evit. Și tot acest text îl voi pune pe blog la vreo patru zile după ce-l voi trimite la Dilema, ca și pe celelalte. Deși îl voi citi de două-trei ori înainte de a-l expedia revistei, joi sau vineri voi găsi în el o serie întreagă de repetiții dizgrațioase, subordonate circumstanțiale și naiba mai știe ce, pe care le voi elimina pe blog. Dacă îl voi mai citi și după postarea pe blog, voi descoperi alte și alte lucruri care nu-mi plac la el și voi continua să editez.

Dar, una peste alta, îmi pasă mult mai puțin dacă scriu “pro-activ” cu sau fără cratimă și știu că nu există o regulă logică pentru “înseamnă” versus “însemnează”. În schimb, mă rod clișeele, gândirea în sintagme, vagul despre care vorbea Orwell în Politics and the English Language. Cred că folosirea improprie a cuvintelor e mai degrabă o mostră de semidoctism decât greșelile izolate de ortografie și după 20 de ani de scris de meserie, am aflat că pleonasmele, erorile de atribuire, frazele lungi și prost construite sunt un război perpetuu cu sine, pentru oricine vrea să producă texte îngrijite. De aceea, cred că un grad de toleranță în materie de corectitudine lingvistică e uneori de bun augur.

Articol scris pentru ediția de joi, 14 februarie, a săptămânalului Dilema veche.

P.S.: După ce am scris povestea de mai sus, am primit pe mail o solicitare de interviu de la o domnișoară care își dă nu știu ce doctorat în comunicare. De obicei răspund pozitiv la solicitări de felul ăsta, dar iată cum suna asta:

“Ma numesc … si sunt din … In calitate de doctorand la Scoala Doctorala de Stiinte ale Comunicarii a Univ din Bucuresti, saptamana aceasta doresc sa demarez partea practica a lucrarii de doctorat (…).

Va scriu pentru a va solicita ajutorul in acest sens, iar daca sunteti de acord am rugamintea sa imi trimite-ti un numar de telefon la care sa va pot gasi saptamana aceasta.”

Diavolul se ascunde în ultima frază, unde scrie “trimite-ti”, cu cratimă. Asta mi s-a părut grav, am luat foc și am pus toată povestea pe Facebook. S-au găsit vreo doi care să o apere pe doamna sau domnișoara doctoran-d. Voi ce credeți?

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Doar o vorbă săţ-i mai spun: mi-e dor de George Pruteanu.

    Ce crede-m despre don`şoara doctorand? Că mai are şanse, poate pică examenul şi scapă. Are chiar şi circumstanţe atenuante: ea este doar doctorand, am văzut şi absolvenţi în asemenea hal.

    Ce cred despre subiect, în general? Păi ar fi multe de zis. începând de la dascăli, de la manuale (unele foarte… alternative), de la (ne)cheful de învăţătură…
    Am să mă refer la un singur subiect. Acesta mă afecteaza cel mai mult, asta dacă luăm în considerare că “subiectul“ meu zilnic este reprezentat de şurubelniţe şi alte acareturi de gen, nicidecum de corectitudinea limbii române.
    Anume despre schimbări, mai mult sau mai puţin potrivite.
    Despre acceptarea “mesengerizării“ limbii române, pe motiv că e greu să pui cratime, în lumea asta foarte grăbită.
    Şi mai ales despre virgule. Este o inflaţie de virgule în ultimul timp, ceva de speriat. Vedeţi, unii ar fi zis că era corect să scriu “şi, mai ales, despre virgule“!!!
    Inflaţia de virgule este chestiunea care mă enervează cel mai tare şi pe care NU o respect întotdeauna. Pe vremuri se mai putea pune o propoziţie între cratime, între paranteze, eventual între virgule.
    Cum procedez? Simplu: după ureche. Da, e criticabilă această atitudine, însă îmi inchipui cum aş spune fraza respectivă unui interlocutor, apoi o scriu.

    Sper că blogosfera plină de astfel de doctoranzi o să ierte un biet electronist cu circumstanţe atenuante: o simplă diplomă de bacalaureat, obţinută în 1983.
    Dacă nu le convine “doctoranzilor“ să-mi spună; sunt băiat ascultător şi mă retrag ca să le fac loc. La câtă producţie avem… musai să le facem loc! 😆

  2. Marian Stavaroiu Reply

    1. LOL, am recitit cu atenţie. Pe lângă două ironii intenţionate am şi două greşeli.
    Aştept un “grammar nazi“ să mi le scoată în evidenţă!!! :mrgreen:

    2. Despre diacritica. Am reuşit să o prind odată pe stimabila doamnă cu o greşeală. Pur şi simplu a corectat pe site şi m-a lăsat să urlu în pustiu, blocându-mi accesul la comentarii.
    Şi astăzi regret că nu am făcut un “print screen“.
    Asta apropo de cine se simte îndreptăţit să ridice piatra.

Post your thoughts