ymterviu.042: Cum a ajuns Florin Cojocariu de la Happy Fish și Blogary la cultivat roșii

Iulian Comanescu: Dragă Florin Cojocariu, sunt mai multe motive pentru care ți-am cerut ymterviul ăsta. Primul e că m-a lovit vag pofta de scris, al doilea că vreau să știu cum și unde se poate ieși din chestia numită comunicare, al treilea că mi-a venit mie chef să-ți promovez roșiile. Pentru public, mita primită e o caserolă de roșii de la CAP Gurbănești. Salivați, salivați, salivați. Ar mai fi și altele, dar în orice caz, prima întrebare e de ce te-ai lăsat de marketing/Happy Fish/Blogary/ce naiba ai mai făcut tu înainte.

[Dacă nu știți cine e Florin Cojocariu, alias Ivan Zubeldian, probabil că nu v-ați petrecut suficient timp prin mațele Internetului mai mult sau mai puțin politic. A început în publicitate, la DBF și Ogilvy-Paris, a trecut în marketing la Elite, după care a tatonat proiecte de media online, cele de mai sus, plus un ONG de taxe pe nume ARSIT. CV-ul lui în zig-zag e interesant mai ales pentru cei au rămas în media/comunicare și acum. Și cred că pe Comanescu.ro intră destui oameni de felul ăsta.]

Florin Cojocariu: De marketing m-am lăsat după ce contractul meu la Elite (actual Don Cafe) a expirat [în 2007]. Sunt ani buni de când în loc sa vând ce fac alții, mă gândeam ca are mai mult sens sa fac ceva eu însumi. Cam așa a apărut Happy Fish, care a fost un proiect extraordinar. Poate cam in avans fata de timpul lui. Ei, de Happy Fish m-au lăsat alții [în 2009] 🙂 Mai precis partenerul, între timp majoritar, cel care a finanțat a doua faza, care avea o viziune de business în care nu credeam deloc.

I.C.: Păi cine a finanțat Happy Fish? Pentru istoria presei. Sorin Marin și mai cine?

F.C.: Nu, Happy Fish a fost înființat de Dragoș Mușat, Dan Moraru și cu mine. Și a fost crescut în primul an din banii noștri și din împrumuturi. Sorin Marin a venit ca majoritar și investitor, dar cu înțelegerea limpede că nu interferează nici cu strategia, nici cu contentul. Problema e că a insistat să-și impună viziunea, una pe care eu o consideram greșită. Iar discuțiile au ajuns atât de tensionate încât la un moment dat am  primit o ofertă de buy-out, cu mesajul clar că dacă nu o accept, e război.

I.C.: Ok. Și la roșii cum ai ajuns?

F.C.: Anul ăla, în care am fost practic scos din Happy Fish [2009], a fost un an destul de stresant. Aveam o căsuță la țară, lăsată în paragină. Victoria, soția mea, a insistat să o reparăm să mergem în weekenduri.

I.C.: Cu banii din buyout.

F.C.: Oarecum. Banii ăia n-au fost nici măcar ce am băgat în Happy Fish. Din momentul ăla sunt sărac 🙂

I.C.: Scuze, zi mai departe cu roșiile.

F.C.: Ei, am reparat la căsuță până ne-am mutat acolo 🙂 Ne-am spus că dacă rezistăm o iarnă, mai vedem după aia. Iarna a fost spectaculoasă, cu zăpezi de doi metri, foc la soba cu lemne. Am regăsit, proustian, aromele copilăriei. Prima primăvară a fost o altă experiență incredibilă, așa că am rămas acolo. Victoria semănase niște semințe de roșii cherry, cărora vecina le spunea corcodușe. Am uitat de ele, dar în vară, cam pe vremea asta, am început să le culegem. Și aveau o aromă incredibilă. Veneau prieteni la noi, îi serveam cu roșii d-astea și caș de la vaci care mănâncă iarbă, cu pâine din sat și ulei de măsline. Și, fără imagine, era bandă sonoră de film porno: mormăituri, oftaturi, exclamații, gemete. Atunci ne-am întrebat: de ce nu se găsesc roșiile astea în piață?

I.C.: Mai departe.

F.C.: Anul următor am pus vreo 300 de metri pătrați. Adică anul trecut. Și am început să vindem. Am făcut o groază de greșeli, dar am învățat ce-i de făcut anul ăsta, când am pus 5.000 de metri pătrați. Cam asta e povestea foarte pe scurt. E un lanț de întâmplări, nu o viziune ecologistă obsesivă 🙂

ÎN CARE FACEM UN OCOL PRIN BLOGARY ȘI AFLĂM LUCRURI INTERESANTE

I.C.: A mai fost Blogary la un moment dat, în timpul ăsta, nu? Cu Blogary cum a fost?

F.C.: Da, ca și acum credeam și prin 2009 că lipsește o voce a dreptei, și în presă și în politică. Și cunoscusem niște băieți talentați pe net, o echipă sudată mai ales în comentarii haioase la articolele din Cotidianul. Am tras de ei să facem un fel de blog colectiv de dreapta. Nu prea mă luau în serios, dar nu aveau nimic de pierdut așa că au acceptat. Am luat domeniul, am căutat teme potivite de blog colectiv și i-am dat drumul in ianuarie 2010, dupa ce am scris cam la perete cateva luni.

I.C.: Și?

F.C.: Lucrurile au mers destul de spectaculos, mai ales pentru ca Sebastian Lazaroiu a inceput si el sa scrie la noi.

I.C.: Uau. Punea poze d-alea cu gratii? Ce dracu’ s-a întâmplat cu el? I-am luat un interviu prin 2005 și mi s-a părut sclipitor.

F.C.: E sclipitor. Cred ca e prea multă tensiune nervoasă și mizele sunt prea mari. Cred ca uneori pur si simplu scapă caii.

I.C.: Bravo pentru curaj, cred că Lăzăroiu are mai puțini susținători publici ca Voiculescu în momentul de față. Revenind la Blogary, ai plecat de acolo pentru că…?

F.C.: Eu sunt convins ca e un analist politic de excepție. Și chiar dacă avem uneori diferențe masive de viziune, îl apreciez foarte mult.

I.C.: Bine, lasă-l pe Lăzăroiu, n-ajungem nicăieri cu el. Zi de ce-ai plecat.

F.C.: De la Blogary am plecat, în esență, pentru că amicii mei, foarte relaxați la început, s-au talibanizat, adica au căzut în capcana unui comportament simplist, care identifică loialitatea cu adorația. Pentru oamenii de felul asta oamenii sunt in general doar de doua feluri: integral buni sau integral răi.

I.C.: Există loialitate în chestiile astea? Cum e să fii loial în media?

F.C.: Nu, exista loialitate față de idei și loialitate față de lideri politici. Noi nu ne vedeam ca “media”, ne-am văzut tot timpul ca activiști.

I.C.: Aha.

F.C.: De fapt, asta era si ideea: o publicație in care ne asumam complet parti-pris-urile. Plecarea mea a fost declanșată de o poziție absurdă în raport cu interviul cu Pleșu apărut in Blogary in vara lui 2011. Pleșu nu dăduse nici un interviu de ani de zile. De fapt, istoria e așa: Mirel [Axinte, alias Bleen] era la Muncă, consilier personal. Eu eram la ARSIT, director, și scriam sub pseudonim. Am insistat câteva săptămâni la rând să deschidem redacția Blogary. Strategia noastra era “Nu vrem trafic, doar influență.” Și risca să sucombe proiectul pentru că nu mai avea un lider vizibil. Atunci am propus să avem un fel de “redactor șef”, prin rotație, câte trei luni de zile. Și să le dăm mână liberă, să poată să-și imprime propria viziune. Primul a fost Neamțu. Știam că vrea o carieră politică și asta era ok. I-am spus, Mihai, tu ai nevoie de vizibilitate, noi avem nevoie de suflu nou și conținut. A fost un deal aprobat inițial de Mirel și respins după ce a început să funcționeze, apropo.

I.C.: A funcționat, cu Neamțu? Avea rețea de colaboratori, amici care produceau chestii relevante? Știa să-i pună la muncă? Că el e politician sau ce e.

F.C.: Da, a funcționat, era foarte muncitor. Nu de scriitori aveam nevoie, aveam nevoie de interviuri. De deschidere. De polemică. De discuții serioase. Și Mihai Neamțu a făcut niște interviuri, printre care și cel cu Pleșu. Pleșu a dat un interviu foarte bun, în care s-a pus inevitabil problema Băsescu. Interviul e și acum pe site [1, 2, 3]. Ei bine, eu am fost convins că micile ironii la adresa lui Băsescu erau aproape tandre. Că era mai degrabă o mână întinsă, nu o nouă provocare. Asta era, inițial, și părerea lui Mirel.

I.C.: Da, dar tandrețea lui Pleșu doare-al dracu’.

F.C.: Da, doare, dar nici nu e credibil să te lingușească, nu?

I.C.: Nu e, dar asta se caută.

F.C.: Ei, a început o discuție după aia în grupul nostru în care Pleșu era cam pus la zid pentru că ar fi atacat pe Băsescu. M-a iritat din cale-afară povestea. Cumulat cu alte talibanisme și inconsecvențe aiuritoare, plus faptul că Mirel a amenințat că pleacă din redacție și se duce pe blogul lui, Bleen. Am spus, nu, plec eu. Nu mai mă simțeam bine cu oamenii ăia, nu mai erau colegii mei de idei. Sunt ok, talentați, curați. Dar nu-mi plac excesele de adorație la adresa lui Băsescu. Din asta a ieșit Noua Republică, pentru că și Neamțu s-a trezit fără tribună 🙂 Asta e povestea.

ÎNAPOI LA ROȘII. MESAJUL LUI DR. JIVAGO CĂTRE REDACTORII-ȘEFI ADJUNCȚI NEPLĂTIȚI 

I.C.: Bun. Deci pot să presupun că ai ajuns la roșii prin ricoșeu, ca la biliard. De ce mă interesează să știu cum ai ajuns la roșii: mă aștept ca ymterviul ăsta să fie citit de niște tipi depresivi care încă se duc la birou într-o redacție de ziar mare. Așa, mai mică, cum e redacția de ziar mare în zilele noastre. Care și-au tras niște rate barosane și în vremurile astea nu și-au mai luat leafa de două, trei luni…

F.C.: Redacție mică de ziar mare, de notat.

I.C.: Se pot face o mulțime de jocuri de cuvinte pe tema asta, vai de mama presei. Pun aici și televiziunile fără afiliere clară, fiindcă, în mod curios, televiziunile fără afiliere clară n-au rating, dar au probleme financiare. Dar problema e că meseria aia numită jurnalism e pe cale de dispariție. Sau numărul de practicanți sustenabili se micșorează abrupt, nu numai la noi. Povestea ta cu Blogary, Happy Fish și roșiile are o morală pentru ei.

F.C.: Și, să zic ceva anti-depresiv? Cel mai bine e ce ești și știi acum să faci și cu asta gata.

I.C.: Deci ce trebuie să facă ăștia? Redactorii-șefi adjuncți cu cardul gol și alte vietăți asemănătoare? Ce mesaj le transmiți?

F.C.: E nașpa să dai sfaturi. Mai ales când propriile proiecte nu sunt un răsunător succes financiar 🙂

I.C.: E nașpa, da, atunci zi cum e afară din marketing, comunicare, nu mai știu ce.

F.C.: Eu cred că banii sunt problema secundară. Poate aici e o cheie a problemei. Depresia nu de la bani vine.

I.C.: Zici că ești Doctor Jivago cu iernile alea ale tale, apropo.

F.C.: Poate sunt 🙂

I.C.: Scuze. De la ce vine depresia?

F.C.: Depresia vine de la sentimentul inutilității și al ratării. Eu nu știu cum gândesc oamenii ăștia că nu am vorbit cu ei. Dar am prieteni, nu ziariști, care trec prin asta. Au impresia că problema sunt banii. Chestia e, nu e posibil să mai mori de foame și să dormi în stradă. Ai nevoie, de fapt, de foarte puțin. Și probabil că poți trăi cu foarte puțin și să fii fericit, dacă ești convins că ce faci are un sens.

I.C.: Păi și care-i sensul la roșii?

F.C.: Aaa, foarte mare. Ideea nu e ca faci rosii și faci bani. Ideea e sa faci cele mai bune roșii din România. Ideea e sa construiești un brand. În același timp, e extraordinar ce înveți în procesul ăsta. Ce oameni cunoști.

I.C.: De ce-ar fi astea scopuri în sine?

F.C.: Pentru că a face o companie sau un brand înseamnă a face ceva ce funcționează fără tine. Apropos, și dacă vrei doar bani, tot asta trebuie sa faci 🙂

I.C.: Tot n-am înțeles de ce ți-ai găsit mântuirea în roșii.

F.C.: Pentru ca e extraordinar sa faci ceva bun.

I.C.: Acum ai o tonă de ceva bun, nu?

F.C.: Da, o tona pe saptămână, cel mult. Era inevitabil

I.C.: Aoleu. Pe săptămână. Și ai început să vinzi sau…?

F.C.: Da, da, vindem. Nu cât trebuie, dar era inevitabil sa fie așa. E primul an când producem serios, până nu ai produsul nu te crede nimeni pe cuvânt.

I.C.: Ok, dar roșiile tale costă 10 lei. La Mega Image se găsesc chestiile alea de plastic cu 3 lei 50 și în piață presupun că-s 2 lei. E piață pentru așa ceva?

F.C.: Roșiile noastre mix costa 15 lei la abonament (15 kilul). Da, e piață întotdeauna pentru lucruri bune. Îți amintești cum râdeau experții când a apărut primul iPhone? Noi vrem sa facem iPhoneul roșiilor.

[Pauză de publicitate: Mergeți pe CAPG.ro dacă vreți să vedeți ce vinde Florin.]

I.C.: Tind să te cred, dar facem socotelile în octombrie sau când se termină ploaia aia cu sfere pitagoreice la tine pe tarla.

F.C.: Probabil ca anul asta ieșim tanda pe manda. Dar nu e deloc puțin.

I.C.: Singura chestie pe care o înțeleg eu din roșiile alea ale tale e ce-am văzut pe la filmările pentru Frăția vinului. Am o imagine marqueziană cu toate roșiile alea, la fel cum winemakerii îmi povesteau ca niște vrăjitori despre cele trei zile pe an când poate și trebuie să fie culeasă cutare tămâioasă. S-ar putea ca în chestia asta să fie ceva. Tu dai cu sapa printre alea, stai în aer liber?

F.C.: Da, e ceva magie, să știi. Cu sapa nu dau, dar am muncit fizic foarte mult la ele. Am pus tot sistemul de irigații, am cărat tot felul de chestii.

I.C.: Cum e, te extenuează?

F.C.: E nasol, ai un fel de șoc când realizezi ce e munca fizică grea. Nu-mi doresc asta. Dar uneori trebuie s-o faci.

I.C.: În America există tipii ăia, prepperi sau survivaliști. Care se pregătesc de sfârșitul lumii stocând chestii prin cabane, unde trăiesc numai din ce pot ei produce. Lapte de la capre, mai știu eu ce. Așteaptă sfârșitul lumii sau nu știu. Crezi că ai vreo legătură cu ei? Există un Zeitgeist de genul ăsta?

F.C.: Sfârșitul va veni, numai că n-o să-l prindă ei. Nu e nici o legătură, îmi displace profund ecologismul ăsta hipstero-pozitivisto-mistic.

I.C.: Survivalismul e ceva paseist-de dreapta, cred. Imbecili religioși, nu că religia ar fi o imbecilitate.

F.C.: Există multe forme de delir patologic ascunse sub fervoare chipurile religioasă. Eu am citit câte ceva din Vechii Părinți. Era acolo o chestie care mi-a plăcut. Ava-nu-știu-care, care postea aprig și era foarte sfânt, primește în vizită un călugăr tânăr. Și ăla tânăr se miră foarte tare că din când în când Ava cel înțelept gusta o boabă dulce și zemoasă de strugure. Ei erau obișnuiți cu posturi de neînchipuit, asta era aproape desfrâu. Și călugărul tânăr întreabă de ce face asta, de ce se înfruptă. Și răspunsul e ăsta: “Ca să nu mă mândresc prea tare cu postul meu.” Există multă vanitate și în post. Asta spune multe despre excesivii de orice fel.

I.C.: “iPhone-ul roșiilor” nu e un exces?

F.C.: Nu, cum ar putea fi? Sau poate e 🙂 Să fiu rabinic 🙂

I.C.: Era o chestie a lui Golding, Turnul. Un vicar, Jocelin, care voia să înalțe cea mai înaltă biserică din lume. Bineînțeles că iese prost. Dar hai să nu pierdem firul roșiilor. De ce i-ai zis prăvăliei tale CAP Gurbănești? Nu e un brand ceaușist?

F.C.: Mi s-a părut că e o bună legătură cu trecutul. Să construiești capitalismul printr-un CAP. La vremea aia era, cred, un vârf de discuții nostalgice. Inclusiv Lăzăroiu aruncase niște teme 🙂 Plus, era nevoie de ruptură ca să fii memorabil. Partea mișto e firma noastră, care se cheamă CAP Gurbănești SRL 🙂

ÎN CARE AJUNGEM, INEVITABIL, LA POLITICĂ. FLORIN RUPE LANȚUL CU GENIUL LUI BĂSESCU

I.C.: Asta mă duce cu gândul la lipsa dreptei și a discursului autentic de dreapta, de care îmi tot ziceai. De ce naiba lipsesc?

F.C.: Exact, lipsesc discursurile de dreapta. Pentru că politicienii noștri de “dreapta” habar n-au ce e aia. Aproape nici unul dintre ei n-a făcut ceva. Fac firme care se îngrașă prin contracte cu statul.

I.C.: De aici boala mea cea mare pe Boc. Profesor, birocrat prin excelență, știe ce-i aia un TVA numai din cărți. Nu că aș nutri vreo simpatie specială pentru Ponta.

F.C.: Da, și a mea. E și boala mea pe Basescu. Am mai spus-o, eu sunt un băsist, cred că Băsescu e un mare om de stat. Și un om cu geniu politic. Dar, în afară de cota unică, n-a facut absolut nimic concret pentru dreapta. Am fost entuziasmat de discursul lui cu datul jos al omului gras din spatele celui slab.

I.C.: Stai puțin, că nu înțeleg ceva. Băsescu e un geniu politic și un mare om de stat – și atunci, care erau excesele ălora de la Blogary, peste “geniu politic” și “mare om de stat”, de te-ai certat cu ei?

F.C.: Că n-are nici un defect. Un om poate sa aibă calități uluitoare și defecte pe măsură. Exista scriitori de geniu care erau niște jigodii fără suflet. Există oameni de o bunătate incredibilă, care sunt de o prostie pe măsură. Nu înțeleg de unde e ideea asta ca un om e integral bun sau rău.

I.C.: Mă miram eu să n-ajungem la Băsescu. Nu numai cu tine, cu oricine altcineva.

F.C.: Băsescu e un politician de geniu care și-a ratat toate proiectele majore. Incapacitatea lui de a funcționa în echipă e aproape patologică.

I.C.: E un geniu, așa, în sensul mai romantic, cu blestemul căderii, cred… dar zi, zi, strică tot ymterviul. O să spună lumea că ești nebun cu roșiile alea, geniul lui Băsescu și excesele Blogary.

F.C.: Păi nu mai zic, esența e asta. N-au decât să spună că-s nebun. Există personaje tragice, care au calități unice si defecte pe măsură. Băsescu e un astfel de personaj.

I.C.: Băsescu, tragic? Hă, hă, hă.

F.C.: Da, ai sa vezi finalul.

I.C.: O să ajungă pe la pușcărie sau ceva? Și Năstase a fost.

F.C.: Nu, va produce mai mult rău dreptei decât bine.

I.C.: Astea or fi tragedii? Probabil că sunt eu mai altfel, de nu mi se par.

F.C.: Da, și Năstase e tragic, în felul lui mai penibil 🙂 Mai cred ceva, și e valabil și pentru Basescu, cred că prea multă putere îți ia mințile.

I.C.: Păi tocmai ai zis că a dat cam toate kixurile. Cum a avut putere?

F.C.: Băsescu a vrut și vrea să facă istorie și a făcut. Numai că nu exact aia pe care aș fi dorit și eu s-o facă 🙂 Mă rog, e important altceva în discuția noastră, că nimeni nu reprezintă dreapta adevărată, dreapta transpirată, cum ii spun eu.

FILOZOFIA ADEVĂRATEI DREPTE. CENZURATĂ NEMILOS DE MINE

I.C.: Crezi că există ceva imuabil numit “dreapta” sau “dreapta adevărată”? Eu nu cred.

F.C.: Există. E foarte simplu, dreapta sunt toți cei care produc valoare și locuri de muncă. Direct sau indirect, nu numai antreprenorii.

I.C.: Și lipsește cu desăvârșire? Păi Voiculescu a produs, Patriciu a produs. Ce zici d-asta?

F.C.: Nu, ei nu au produs nici o valoare. Ei sunt plutocrați, nu capitaliști. Lipsiți de instrumentele de presiune pe politic, ar eșua imediat într-o piață cu adevărat liberă.

I.C.: Cred că Voiculescu are peste 1000 de oameni în prăvăliile de media. Astea nu-s locuri de muncă?

F.C.: Da, dar am zis valoare ȘI locuri de muncă. În plus, alea nu sunt locuri de muncă, sunt forme deghizate de sclavie.

I.C.: Bine, n-am o imagine deloc romantică despre moguli. Problema mea e că a venit un moment economic competitiv în care ăștia n-au reușit să iasă integral din zodia aia a privatizărilor, averii statului, ce-o mai fi fost. Certificatele de proprietate ale lui Vîntu, mai știu eu ce. Dincolo de chestiunile morale, care la ei sunt vizibile, că au și presă.

[Discuția despre dreapta se lungește prea tare, a trebuit să tai. Florin se declară membru PDL și dă linkul ăsta: http://zubeldian.ro/?p=10685.]

I.C.: Dar hai să ne oprim aici, că începem să fim de acord și nu e bine. Să mă gândesc la un sfârșit… Să presupunem că ai un succes monstru cu roșiile în următorii trei ani, faci un milion de euro. Investești ceva în media din ei? Și dacă da, în ce?

F.C.: Nu cred că investesc. Nu cred în media, așa cum e ea acum. Nu văd care e modelul de afaceri. Nu există decât două: tabloid (un model onest și bun, țin sa precizez) și plutocrat: pierzi bani cu media ca sa câștigi cu afacerile.

I.C.: Gimmick-urile astea cu crowdfunding, paywall nu ți se par, vorba lui Gâdea, salutare?

F.C.: 🙂 Râd de “salutare”. Or fi o soluție pentru unii, dar e o soluție de supraviețuire. Mie mi se pare ca Internetul schimbă ceva foarte profund, ceva de care nu ne dăm încă seama. Aici nu e vorba de canale de informații. Nu e echivalentul televiziunii  care omoară radioul.

I.C.: Să zicem c-o să fie crâmpeie de conținut cu valoare de utilitate, care îmbracă e-commerce-ul sau ceva. Ca review-urile de pe Amazon, nu știu.

F.C.: Cred ca rolul presei e pus in joc. Rolul ei fundamental, ea exista pentru un motiv. Motivul ăla dispare.

I.C.: Zici mai degrabă că presa n-o să mai fie. Cred că am găsit și motivul pentru care te-ai apucat de roșii. Mulțumesc.