Practica și teoria necrologului

Colegii de la Adevărul.ro au stârnit reacții negative pe Internet cu un live text (relatare pe ore și minute) de la înmormântarea lui Iurie Darie. Detaliile deloc ceremonioase ale ceremoniei au scandalizat cel puțin alte două site-uri, lucru care naște o întrebare: în definitiv, ce și cum ar trebui să scriem la moartea unei celebrități?

Relatarea Adevarul.ro include pasaje în care Fane Jeg, singurul paparazzo celebru al României, se cățăra pe un monument încercând să obțină o poză de sus (cu siguranță că a și obținut-o), iar Anca Pandrea, soția defunctului actor, îl săruta pe acesta îndelung. Nimeni n-a spus că aceste lucruri nu s-au întâmplat, iar Adevarul.ro a scris ce-a văzut; și atunci, de ce s-au scandalizat Pagina de media și Victor Ilie, pe Casa Jurnalistului?

Acum vreo 17-18 ani, după înmormântarea lui Ștefan Bănică Sr., stârneam o indignare asemănătoare în redacția Mediafax, după ce predam o relatare care spunea cam aceleași lucruri pe care le-a spus Adevarul.ro decenii mai târziu. Era vorba de oameni strânși ciopor pe monumentele mai înalte, îmbulzeală ca la urs și tot restul. Spre binele redacției și frustrarea mea proprie și personală, indignarea s-a oprit în redacție, fiindcă Valeria Dorneanu, multă vreme om de bază în agenție, azi cred că pe la Digi 24, îmi oprea relatarea și o edita zdravăn de tot, cât să dispară mahalagiii cățărați pe cruci și îmbulzeala de gură-cască din jurul sicriului. Acum, stau și mă gândesc că Valeria Dorneanu avea dreptate, cu excepția faptului că ea mă pusese în situația în care nu aveam altceva de povestit decât ceea ce povestisem.

Ce e-n neregulă cu astfel de lucruri? N-am fost niciodată adeptul clișeelor din clasa condus pe ultimul drum, a trecut în neființă, după o grea suferință, s-a dus într-o lume mai bună. Ca și sexul, moartea poate fi mai obscenă dacă te-apuci să o împachetezi în eufemisme. Nu e cazul să minți, să ascunzi lucruri, să le înflorești. Și atunci, din nou, care a fost problema cu relatarea în stil live blogging de pe Adevarul.ro?

Am scris destule necrologuri în viața mea, dar la înmormântarea vreunei personalități nu-mi mai amintesc să fi fost, Slavă Domnului, și iată de ce: eram încă ziarist cu carte de muncă prin 2005, când Florin Călinescu a trăit un mare necaz, odată cu moartea Anei-Maria Călinescu, soția lui, după un cancer. Un șef de gazetă, care azi e bine mersi, a ținut morțiș să mergem la cimitir peste actorul care-și plângea soția și să facem un reportaj. Ne-am strâns atunci, secțiile de cultură și media, am mers la șeful șefului și am spus că ni se pare lipsit de compasiune și incorect jurnalistic să facem așa ceva. Am avut câștig de cauză.

Vreo doi ani mai târziu, a venit vestea morții lui Petrică Pavel, paparazzo mult mai puțin cunoscut ca Fane Jeg, dar harnic, blând și care alimenta cu poze zâmbitoare de la recepții mai toate redacțiile de reviste lucioase din România. Pe Petrică Pavel abia dacă îl cunoșteam, dar în privința lui mă frapase un lucru: în niște ani în care confrați ai lui, fotografi, se zbăteau să-și cumpere aparate și lumini de zeci de mii de euro și se băteau pe shootinguri de modă și coperte de Playboy sau Unica, omul nostru rămăsese la nivelul clic-clac-urilor (cum li se zice în presa franceză) de la recepții, aducând însă această irelevantă estetic îndeletnicire la perfecțiune. Petrică Pavel construise un business modest, dar lucrativ și necesar, fiindcă nu era eveniment (în adevăratul sens al cuvântului sau nu) monden care să-i scape, iar imaginile făcute de el și discipolii lui alimentau o întreagă industrie media.

Subiectul mi s-a părut interesant și l-am dat unui amic care conducea o gazetă, pe vremea aceea în ascensiune, azi pitulată numai pe Internet. Spre surpriza mea, în ziar a apărut un text semnat de un reporter altminteri excepțional, dar cu un miros de colivă (textul, nu reporterul) care cred că i-ar fi întors stomacul pe dos inclusiv răposatului. În plângăciosul text era vorba de înmormântare, greaua suferință, dispariția prematură și nu mai știu ce litigiu sau gâlceavă care se iscase chiar la înmormântarea lui Petrică Pavel. Nimic din ce mă intrigase pe mine, dar până la urmă, cine eram eu? Nu era ziarul meu și, probabil, reportajul avusese destui cititori.

La acest punct, am ajuns la o primă explicație pentru care nu numai că paparazzii se cațără pe cruci, ci și ziarele cu pretenții ne povestesc despre faptele de vitejie ale acestora prin cimitire. Presa e-n degringoladă și stoarce tot ce poate, fără griji privind propria reputație, dintr-o astfel de situație. Dar presa e-n degringoladă peste tot, se va spune. Călărește ea morminte și-n alte părți?

În lumea anglo-saxonă, mai puțin, fiindcă acolo necrologurile se studiază ca gen jurnalistic. Bruce Weber, scriitor de ferpare la New York Times (ei bine, există această specializare), e revelator într-o discuție online: “Concepția generală a departamentului de necrologuri este că articolele noastre sunt despre vieți care au fost trăite, nu morți care s-au petrecut.”

Bruce Weber dă un principiu salutar pentru astfel de situații, care s-ar putea reformula la fel de simplu: dacă te duci la cimitir, riști să devii ireverențios și să șochezi publicul. Așa stau lucrurile măcar în România, unde nu numai ceremoniile funebre, ci și nunțile și alte evenimente din viața personalităților sunt, cu sau fără voia acestor personalități și a familiilor lor, reprezentanții de circ. Atunci când nu au o relevanță politică sau de altă natură (cazul Yasser Arafat, de exemplu), detaliile medicale ale morții sunt și ele de prost gust.

Cu alte cuvinte, ca să dreagă ceea ce a făcut, Adevărul ar putea săpa în zona neverosimilelor succese din anii ’60-’70 ale actorului, de la S-a furat o bombă, la BD-uri. Cel puțin ultimele fac și azi românii să râdă pe rupte, iar oameni care să își amintească se mai găsesc încă. Problema e să nu plouă cumva cu morți în zilele următoare, fiindcă atunci toți reporterii o să fie pe la înmormântări.

Articol scris pentru ediția de joi, 15 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.