Ce e atrăgător în violența și moartea repetitivă din Game of Thrones? Un gen de exorcizare prin recontextualizare, cam la fel ca în epitafurile vesele din Cimitirul de la Săpânța.
Pe la sfârșitul iernii, pe vremea când se fuma în cafenele, m-am întâlnit cu prietenii de la Șapte seri pentru o discuție despre următoarele coperte. Luând la rând lunile următoare, am ajuns la aprilie și premiera sezonului al șaselea din Game of Thrones, poreclit cu insistență de HBO România Urzeala tronurilor. Ce-ai putea face interesant despre un serial întors deja pe toate fețele, care începe sezonul în secret de PR absolut, fără măcar o vizionare de presă? Mi-a trecut prin cap o ședință foto la Cimitirul Vesel de la Săpânța. Ana-Maria Caia, redactorul-șef al revistei, Matei Buță, fotograful, și Mihai Alexandru, art directorul, s-au prăpădit de râs.
Partea proastă a fost că nu ne puteam imagina ce fel de ședință foto. Nu mi-a dat prin cap decât o idee irealizabilă, pe deasupra și dubioasă, cu Traian Băsescu (Baratheon), Elena Udrea (Cersei Lannister) și Emil Boc (Tyrion) în cvadrantele unei cruci din cimitir. Am trecut mai departe.
În ultima vreme, implicarea mea în Șapte seri e sporadică, așa că am uitat cu totul de Săpânța și Game of Thrones. Zilele trecute, Ana-Maria mi-a arătat coperta. În loc de poză, un desen în chenar albastru, ornamentat, cu un Jon Snow portretizat naiv, cu blană de cioban, lângă un pom: arăta grozav. Și, alături, epitaful lui Snow în stil săpânțean: „Ucis lângă un copac? R.R. Martin – WTF?” Moni Stănilă, poeta bănățeană stabilită la Chișinău, scrisese o baladă amuzantă, dând cu tifla dușmanilor romglezei, cu rime ca „frumos-Westeros” și „Ygrette-regrete”.
Coperta a ajuns pe Facebook, unde a făcut mii de like-uri și share-uri, epitaful a fost parafrazat și în engleză și așa mai departe. Dar de ce vă spun toate astea? Nu numai ca să mă laud, ci fiindcă dovedesc, în mod clar, e o legătură profundă între Game of Thrones și Săpânța, dacă o idee îngropată învie atât de frumos încât ajunge virală.
Legătura sau numitorul comun nu poate fi decât moartea plus exorcismul ei prin râs. Oricine a văzut măcar un sfert de oră din serial știe că acolo găsești Eros și mai ales Thanatos pe sterioizi. Cum spune Maris Kreizman, autoarea lui Slaughterhouse 90210, într-un articol de pe Medium, „Game of Thrones e visceral, la modul literal. Trupurile sunt ciopârțite și din răni curg tot felul de substanțe vâscoase, iar aparatul de filmat nu se mută deloc de pe ele”. Lumea de acolo e, raportat la alte filme, seriale sau nu, extremă. Și totuși, atrăgătoare pentru un public masiv, fără o predilecție specială pentru violență.
Dacă mai e nevoie de o dovadă despre faptul că moartea și violența nu sunt zorzoane în economia filmului, aflați că în 2014, CCTV, televiziunea chineză de stat, a luat decizia de a difuza primul sezon al serialului cenzurat de violență extremă și sex. Din primul episod lipseau vreo 20 de minute. Un posesor de cont Weibo, Twitter-ul chinezesc, exclama atunci scârbit: „Cred că-i OK dacă vrei să te uiți la un documentar european despre castele.”
Europă sau Westeros, lumea din Game of Thrones este despre ceea ce poate fi cenzurat, la fel cum Umberto Eco spunea că semiotica este știința lucrurilor despre care se poate minți. Nu la nivelul considerat inacceptabil în civilizația occidentală, fiindcă e vorba de un serial cu limită inferioară de vârstă, e drept, dar difuzat în prime-time de unul din cele mai mari business-uri de pay TV din lume, HBO. Moartea și violența din Game of Thrones sunt un fel de tabuuri psihologice care n-au legătură cu canoanele de liberă exprimare ale unei societăți democratice. Și nu numai că atrag un public numeros, dar sunt și luate ușor. Cu excepția faptelor de arme ale lui Ramsay Bolton, sadic chiar și față de morala tărâmului imaginar creat de George R.R. Martin, lucrurile de felul ăsta suprind, provoacă stupoare, râs nervos – dar, în fine, fac orice altceva decât să te bântuie psihologic după.
Cum poți ajunge la acest gen de catharsis legat de moarte și violență, păstrându-ți respectul propriei normalități? La fel cum la Săpânța ramele colorate ale lui Stan Ioan Pătraș fac suportabili și amuzanți răposații pe propriile cruci, Game of Thrones reîncadrează moartea nu atât spațial, ci temporal. Toate nenorocirile din serial se petrec nu neapărat într-un loc, cât într-un timp imaginar, Timpul Dragonilor. Un timp imaginar trecut, sinteză de arhetipuri și epopee care te duce cu gândul la illo tempore al lui Eliade. Or illo tempore e legat de eterna reîntoarcere și regenerare, în el moartea e eliberare și visul că ai putea să o iei de la capăt. Te scapă de griji. Ca toate basmele bune, Game of Thrones reinventează trecutul pentru uzul prezentului, adăugând complexitatea politică și ambiguitatea morală care-l fac atât de atrăgător pentru spectatorul adult, educat.
Articol scris pentru ediția de joi, 28 aprilie, a săptămânalului Dilema veche.