Ani de zile, cât a contat ca politician, Adrian Năstase a fost un sinonim al lipsei de carismă. Însă în noaptea de 20 spre 21 iunie, când cu sinuciderea ratată, social-democratul și-a văzut cu ochii visul de a umple jurnalele de știri ale televiziunilor și paginile I ale ziarelor, fără să le plătească sau să le constrângă pentru asta. A reușit, în fine, fostul prim-ministru să pună în scenă un spectacol de succes, cu prețul propriului sânge?
Mass media a vorbit pe cât de mult, pe atât de aproximativ despre lucrurile care s-au întâmplat în miercurea când condamnarea lui Năstase a rămas definitivă. Știm totuși cu un oarecare grad de certitudine că pistolul – Smith & Wesson, marcă popularizată în mod ironic de Joe Limonadă – fusese adus de fostul premier în birou și că au existat unu sau mai multe bilete de adio. Premeditarea e o condiție necesară a spectacolului, dar, pe de altă parte, ce sinucidere nu e premeditată?
Printre numeroasele lucruri greu de înghițit care s-au zis pe segregatele televiziuni politice ale României e și o teorie a înscenării. Conform acesteia, Năstase ar fi bine-mersi, fularul Burberry a ascuns nu rana, ci lipsa ei și totul s-a făcut, în mod perfid, pentru ca pe Traian Băsescu să cadă o anatemă mare și urâtă. Teoria e la fel de stupidă ca tentativa de a-l transforma pe Traian Băsescu în autor moral al unei crime care nici n-a avut loc. Sau ca ideea că Adrian Năstase nu s-a împușcat singur.
Cu alte cuvinte, spectacolul a existat, dar a fost unul greu de înghițit și imposibil de pus în scenă de un singur regizor, cum am presupus (de dragul metodei) la început. A fost vorba de o cantitate considerabilă de ură împărțită la doi, pe care caracuda puterii și cea a opoziției s-au înghesuit s-o verse în același timp, împotriva celorlalți, pe televiziunile prietene.
Desigur că lui Adrian Năstase i-ar fi plăcut să arunce vina pe așa-numitul regim Băsescu, pentru relele toate câte i s-au întâmplat. Dar de la dorință la reușită mai e nevoie de câteva elemente. E drept, pe targă, politicianul a trecut sticla, cum se zice în jargonul de televiziune, mult mai bine decât a făcut-o acum șapte-opt ani, când avea presa la picioare, cu una sau două excepții, și încerca să creeze senzația de lejeritate într-o vestuță utecistă. Dar vâlva stârnită are și o altă cauză. Condamnarea cu executare a lui Năstase e un punct de contact între isterica, dar gratuita (pentru electorat) viață politică a României și ceva mai profund, mersul real al treburilor în țară. Românii s-au obișnuit să vadă la televizor politicieni care se dau de ceasul morții, fac pusee de eroism și fac paradă de instincte ucigașe cu un soi de gratuitate, fără ca asta să aibă o finalitate cât de mică pentru ei, pentru români. Simbolic, Năstase este primul personaj din Second Life-ul politic care o pățește de-a binelea. Iar când pune mâna pe revolver, chit că nu nimerește bine, curge, culmea, și sânge, în locul unui șuvoi de purici TV. Ca în serialele interactive, care se termină în funcție de voturile publicului, deznodământul dorit de o parte a acestuia s-a produs. Problema lui, a publicului, e acum că sângele, fie și al lui Năstase, ketchup nu se face. Nici măcar la Antena 3. Sau B1 TV.
Articol scris pentru ediția de joi, 28 iunie, a săptămânalului Dilema veche
P.S.: De când am scris acest articol, au apărut discuții referitoare la favorizarea infractorului. Nu e totuși vorba de o înscenare; dacă se dovedește că doctorul Brădișteanu și polițiștii au făcut din țânțar armăsar, asistăm la umflarea unei situații reale.
Cazul Năstase în presa străină:
