Berlusconizarea României și berlusconizarea lui Berlusconi

Chiar dacă Berlusconi a demisionat din funcția de prim-ministru, moștenirea lui politică e cât se poate de actuală. Este vorba de controlul pe care îl exercită asupra mass media un singur personaj, de felul lui mogul, care a generat și un concept mediologic, berlusconizarea. Cuvântul a fost folosit și în România, raportat la marii proprietari de media autohtoni, așa-numiții moguli. Însă între berlusconizarea românească și berlusconizarea lui Berlusconi există o serie de diferențe care merită amintite.

Caricatură de DonkeyHotey via Flickr

Înainte de scandalurile politice și sexuale care i-au pricinuit demisia, Berlusconi a fost pomenit în studiile media realizate în România, ca trimitere de neevitat atunci când a venit vorba despre concentrarea proprietății media. În Italia, industriașul și politicianul controlează printre altele Mediaset, care la rândul lui deține o listă lungă de asset-uri media, printre care trei posturi naționale, Canale 5, Italia 1 și Rete 4. Prin funcția publică deținută, Berlusconi a putut influența și politica de programe a puternicelor canale publice aparținând de RAI.

Până aici, raționamentul whistleblowerilor din societatea civilă și mediul academic e destul de clar: dacă deții proprietatea sau o altă formă de control asupra unei părți prea mari din sistemul media, poți folosi canalele respective (în sens general, fie ele TV, ziare, internet) pentru propagandă politică. Iar la acest punct, îngrijorările se aseamănă cu cele legate de așa-numiții moguli români.

Tot aici, însă, apare și diferența dintre berlusconizarea românească și cea originară, italiană. Pare plauzibil că odată ce un Berlusconi capătă controlul asupra sistemului media, el îl va folosi pentru propagandă politică în favoarea propriei formațiuni, fie că aceasta se numește PdL (Il Popolo de la Libertá) sau altminteri. Berlusconi a fost însă mai subtil de atât: posturile proprii au pus accentul pe divertismentul popular, cu o încărcătură erotică uneori degradantă pentru frumoasele care apăreau și apar pe post.

În România, asistăm la împământenirea pe TV a unor politicieni care monopolizează dezbatearea cu complicitatea postului și a moderatorului și, în același timp, a unor fonfleuri jurnalistice prin intermediul cărora taberele ideologice încearcă să se discrediteze reciproc. În Italia, ne învață un documentar sumbru despre Berlusconi numit “Videocracy”, totul pornește de la o specie de asistente decoltate, prea puțin vorbitoare dar repede și mult dansatoare, care s-au generalizat în emisiunile TV. Documentarul le menționează numele originar de “Veline”, dar în mod curios, ele sunt nimeni altele decât dansatoarele din “Striscia la notizia”, originalul “Cronicii cârcotașilor”. Deci, mutatis mutandis, Bebelușele.

Așa cum observa realizatorul documentarului, Erik Gandini, televiziunea italiană este subconștientul lui Berlusconi revărsat pe ecran. Politica apare foarte rar, dar atunci când se întâmplă asta, e sub forma unui imn electoral idiot (și foarte eficient electoral), intitlulat “Meno male che Silvio c’è!” (Un fel de “Slavă Domnului pentru Berlusconi!”).

Acum, că Berlusconi a fost scos la pensie, are rost să ne mai gândim la toate acestea? Da, pentru că șerpăria politică de pe unele posturi autohtone nu prea face audiență. Asta înseamnă că în campaniile care vin, dacă politicienii români sunt lucizi, propaganda s-ar putea deplasa spre presa, televiziunile și emisiunile tabloide, încă rentabile și urmărite. Iar costumele de bal ale lui Radu Mazăre și andrelele Elenei Udrea s-ar putea generaliza.

Articol scris pentru ediția de tipar de joi, 1 decembrie a ziarului “România liberă”