Babardeală cu catharsis

O profă de istorie de la o școală okay face sex cu soțul ei, soțul ei filmează toată treaba. Filmarea ajunge nu se știe cum pe Net, părinții copiilor de la școală fac scandal pe tema asta și profa riscă să își piardă jobul. Povestea sună familiar, dar mai ales odios, a abuz, revenge porn, depresie, mizerie contemporană. Și totuși, în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Radu Jude scoate din ea un hohot de râs interminabil, de 106 minute. Filmul merită Ursul de Aur fie și numai, sau mai ales, pentru catharsisul pe care îl scoate dintr-o situație în care înțelepciunea sau morala comună – alea articulate, ale noastre – văd o tragedie personală.

O minimă și naturală tentativă de a te pune în locul profei pe nume Emi (prestată cu subtilitate și un fel de încăpățânare actoricească de Katia Pascariu) te face să te gândești la pastile de cap, în situația în care a ajuns ea. O înregistrare privată care ar umple Internetul e un viol simbolic care ar schimba cu siguranță viața oricui și ar provoca traume. Emi și cere, de altfel, un Xanax la o farmacie, dar fiindcă nu are rețetă, i se oferă pastile de plante în loc. Cumva, personajul nu are nevoie de mai mult, la fel ca noi, publicul. Emi evoluează printr-un București îndrăcit, din ruine peticite cu firme colorate, reclame și înjurături, pe care imaginea pe focală lungă a lui Marius Panduru îl descrie cu o precizie neiertătoare, de microscop. Fluența înjurăturilor și absurditatea piticilor care se dau jos din Hummere sunt o demonstrație de cinéma vérité așa cum nu am mai văzut, care numai ea ar justifica un premiu.

Filmul o cotește însă: urmează un eseu cinematografic, care definește câteva zeci de termeni, iar apoi un fel de teatru filmat într-o grădină, care reconstituie o parte din realismul primei părți. Teatrul filmat e ceea ce una din recenziile străine numea kangaroo court, un tribunal improvizat și abuziv, de părinți care judecă vinovăția (inexistentă a) profesoarei. La pachet cu această ultimă parte, tot filmul e o structură pe care chiar și Radu Jude, autorul, a numit-o de schiță, dar e elastic operațională, ca dispozitiv de demascare a prejudecăților, răutății și ipocriziei, o drăcie filmică rafinată și precisă, suplă ca un bici și revelatoare ca o hârtie de turnesol. Emi e femeie măritată, nu a vrut să își pună în circulație acrobațiile intime și nici măcar nu știe exact cum acestea au ajuns pe Net. A făcut ceea ce fac, sau n-au decât să facă, toți adulții sănătoși din lumea asta. Blamul unora din părinți e în realitate libidinoșenia și obsesia sexuală a fiecăruia dintre ei: un om normal ar închide ochii, la propriu, la înregistrarea respectivă – sau cel puțin ar trece mai departe și și-ar vedea de treburile proprii. Nu poți condamna ceea ce a făcut – sau mai degrabă n-a făcut – profesoara decât dacă faci parte dintr-o sectă de voyeuri nu numai reprimați, dar și inveterați.

Secta asta e chiar coaliția pentru familie, copii și alte chestii nobile care dictează morala publică a României în momentul de față, o majoritate oricum altfel decât tăcută – băgăcioasă și abuzivă, scabroasă, superioară și stupidă. Radu Jude e neiertător în cel mai amuzant mod atunci când îi provoacă acestei coaliții coming out. Filmul merge până la capăt în detaliile vizuale, de limbaj și psihologie, în scenele de sex și organele sexuale înfățișate. Ba chiar dincolo de capăt: ciné-vérité-ul e presărat cu obsesii colective și peisaje examinate cu lupa/focala lungă/microscopul lui Panduru, într-un dans jungian al unor arhetipuri pe care de-abia acum le-am întrezărit: Ion Dichiseanu în costumul alb de marinar din Toate pânzele sus!, Marina Voica într-o farmacie, Axinte de la Vacanța Mare în, evident, rolul lui Axinte, referințe oblice dar neiertătoare la transplatul lui Arșinel și mă rog – tot panteonul de rahat al României într-o întruchipare discretă, dar ucigătoare a unui animism care până la urmă e condiția noastră spirituală și religioasă. N-am înregistrat toate referințele de felul ăsta, dar m-a bântuit ideea că televizorul e un fel de cămin (în sens propriu) în care se tăvălesc în foc larii, manii și penații contemporani, în mare parte personaje de Capatos și alte chestii de care nici Jude, nici Dumneavoastră, nici eu nu putem scăpa în totalitate oricât le ocolim.

În concluzie, Radu Jude e un timid care a rupt lanțul, o fiară de făcător de filme. N-am cuvinte în română să vorbesc despre abordarea lui take no prisoners. Dar dacă filmul ăsta nu va produce scandal și valuri tectonice în societate, e numai fiindcă pandemia asta ne domesticește și ne izolează până la anularea pulsiunilor proprii. Nu sunt critic de film, nu sunt estet, nu sunt multe alte lucruri, dar n-am asistat și participat în viața mea la un hohot de râs atât de tulburător, trist, vesel, molipsitor, total, inevitabil, cathartic. Acolo unde noi, ceilalți, ne pitulăm în carne, vorba poetului, Jude iese la bătaie ca să ne vindece pe toți. Și ne vindecă.

One thought on “Babardeală cu catharsis”

  1. “dictează morala publică a României în momentul de față”. Adică referendumul pentru familie a trecut, avortul a fost interzis, Hamilton și Coman nu s-au mai dus la CEDO și europarlamentarii romani au votat impotriva Rezoluției LGBTIQ, și toate astea s-au întâmplat fără stirea mea? Toate marile “succese” ale cinematografiei românești sunt materiale de propaganda împotriva bisericii și religiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published.