Scandalurile electorale ale lui 2014: privatizări și resurse naturale

Bunăstarea noastră, așa, relativă cum e, va fi alimentată în umătoarele luni de Guvern din privatizări și din exploatarea resurselor naturale. Aceste două tipuri de operațiuni economice vor provoca scandaluri și atacuri reciproce ale politicenilor în campaniile din 2014, europarlamentare și prezidențiale. Polemica electorală și dinamica politică internă pornesc de la premise în același timp economice și justițiare.

Pentru început, să vă spun de unde am ideea referitoare la privatizări și resurse. O analiză a business-ului Roșia Montană publicată de Emil Stoica în Dilema veche – singura care m-a lămurit cât de cât în problema beneficiilor statului, dar nu despre asta vorbesc aici – enumeră cinci posibile surse de venit la buget, într-o economie încă neieșită din criză, ineficientă economic și tot mai clientelistă politic. Primele trei surse, la care nu se poate umbla prea mult pentru a genera prosperitatea pe care orice partid românesc aflat la putere ar vrea-o în 2014, an electoral, sunt creșterea economică accelerată, mărirea taxelor și creșterea datoriei publice. Cu toate că nu sunt specialist în economie, îmi permit să spun că prima iese din discuție. A doua e mai mult o temă pentru propaganda anti-USL, din câte-mi dau seama, fiindcă nu cred că lucruri ca impozitele pe chirii și altele asemenea înseamnă o creștere substanțială a veniturilor statului, iar hăituiala fiscală pe care a început-o guvernul Boc și o continuă tacit și senin guvernul Ponta pentru a recupera bani de la companiile (mici) cu datorii va avea ca efect mai degrabă distrugerea firmelor de acest tip și a middle class-ului asociat. În fine, creșterea datoriei publice nu se prea poate, spune chiar Emil Stoica, din cauza acordurilor cu FMI.

Am rămas, deci, cu resursele naturale și privatizări. Or ce urmează, în România, după o astfel de decizie s-a văzut foate bine în ultimele 22 de zile, dar și în scandalurile care s-au iscat la fiecare privatizare importantă din România, de la începutul tranziției. Cele mai recente cazuri sunt Oltchim și CFR Marfă. Și motivul de scandal e bine cunoscut, politicienii autohtoni nu sunt capabili să ducă la bun sfârșit o asemenea operațiune în folosul comun. Sau cel puțin asta e percepția despre ei. Eu, unul, am fost la toate trei marșurile anti-exploatare și la câteva proteste de la Universitate și am rămas cu părerea că protestele nu sunt în primul rând despre fondul chestiunii, începerea exploatării, cât despre incapacitatea statului de a face o astfel de exploatare la parametrii economici, ecologici și de patrimoniu din țări ca Finlanda.

În cazul Roșia Montană s-a văzut imediat că discuția e departe de a fi una tehnică și că se transformă imediat într-un scandal politic, în care toți actorii implicați, de la președintele Băsescu la premierul Ponta și președintele PNL, Crin Antonescu, se văd obligați să-și precizeze pozițiile. Presa se situează și ea pe poziții sectare –  la linkul de mai sus argumentez că mai degrabă din motive de control politic decât fiindcă ar fi “vândută” RMGC -, iar genul de sofisme și acuzații pe care și le aruncă în cap, unii altora, politicienii, într-o astfel de situație intră în logica tipică a conflictului electoral autohton.

Tecuciul protestează împotriva exploatării Chevron

Tecuciul protestează împotriva exploatării Chevron

Dintre noutățile (relative) ale marșului de aseară, cel din Pantelimon, mi-a atras atenția o pancartă pe care scrie ceva gen “Tecuciul spune nu exploatării gazelor de șist”. Pancarta, asortată cu strigarea Refuz/rezist/gazelor de șist, nu e, cred, prima mențiune a afacerii Chevron la proteste. Dar ea dovedește că problema exploatării resurselor e una explozivă și, pe termen mediu, productivă polemic. Generalizarea funcționează însă nu numai de la aur și cianură la gaze de șist, ci și de la economie la politică. Nu întâmplător, hash tag-ul #unitisalvam, fără “Roșia Montană”, este la fel de puternic, dacă nu mai puternic decât #rosiamontană pe Facebook, la fel cum nu întâmplător, Silviu Dancu observă că în sloganul dominant cuvintele care contează sunt “uniți” și “salvăm”, și nu complementul direct. Aseară, am auzit dintr-o portavoce: Uniți/salvăm/toată România.

Nu sunt specialist în macroeconomie, așa că vreau să fac o invitație celor care știu mai multe decât mine, ca Emil Stoica, pentru ca să aflăm: care sunt marile privatizări și marile exploatări care ar putea urma? Din câte știu, pe prima listă se află Romgaz și Romtelecom. Cu siguranță, există mai multe astfel de proiecte, cu diferite grade de potențial exploziv. Succesiunea sau harta lor este, în mare măsură, roadmap-ul anului electoral 2014.

Până la prezidențialele din noiembrie-decembrie 2014, politicienii vor încerca să se omologheze ca buni guvernanți privatizând și exploatând la repezeală, pornind uneori de la premise judicioase în sine, ca independența energetică legată de gazele de la Bârlad. Dar, în aceeași măsură, vor începe să se acuze unii pe alții (mai curând opoziția, puterea – dar s-a văzut în cazul Roșia Montană că privatizările și exploatările de asemenea dimensiuni au legătură cu toate partidele), iar strada va găsi în asta noi dovezi de incompetență și corupție. Cumva, ca să primească voturile pensionarilor și ale bugetarilor hrăniți din banii mulți-puțini obținuți de pe urma celor de mai sus, partidele românești va trebui să provoace blamul middle class-ului urban, hipsteresc. Probabil că vor alege s-o facă, în măsura în care strada își va păstra maniera carnavalescă și va evita să devină o amenințare directă, violentă, la puterea în exercițiu. Interesant e că în toată această dinamică middle-class-ul urban, relativ tânăr, educat se va autolegitima ca forță politică și, posibil, electorat. În prima ipostază, s-a manifestat deja în ianuarie 2012 și septembrie 2013. Dar, pentru ca protestatarii să devină alegători, ei trebuie să treacă printr-o schimbare de mentalitate radicală.

Post your thoughts