JR, stafia capitalismului

Blondă, sofisticată, serafică, filolog, o cunoștință de-a mea de la începutul anilor ’90 avea o soră brunetă, la fel de sofisticată şi serafică, tot filolog. Fetele stăteau împreună în casa părintească și, ca tot filologul, au rămas neputincioase atunci când li s-a stricat televizorul, Diamant sau naiba știe ce mutant fabricat la sfârșitul Epocii de Aur – plini acei ani de metale și pietre prețioase, nu? Fiindcă rabla nu putea fi resuscitată, surorile au căutat și găsit o soluție de criză: ascultau Dallasul la radio, pe frecvența FM din banda estică unde era pe atunci TVR-ul.


Așa cum bănuiți, poate, astăzi vreau să vă povestesc despre definitiv răposatul JR, posesorul celui mai urât caracter din ceea ce pe vremuri se numea Lumea Capitalului, dar și al celei mai pocite pălării. Și nu, articolul nu este despre Larry Hagman, actorul răpus de cancer la gât la 81 de ani, săptămâna trecută, ci despre personajul care a mâncat actorul pe dinăuntru, ca lupul lui Münchausen din cal, până când din acesta n-a mai rămas nimic.

Şi, mă rog, ce ne pasă nouă de JR?

Fiindcă, povestea chiar Larry Hagman pe BBC acum ceva vreme, atunci când a venit la noi ca să promoveze Lukoil, cineva s-a apropiat de actor şi i-a spus: “Îţi mulţumim, JR, pentru că ai salvat România!” Reason, revista americană, ia această istorioară în serios într-un material video postat online şi formulează o serie de consideraţii previzibile. Dar, de fapt, de ce ne-a păsat de JR şi nu de Rudy Jordache din Om bogat, om sărac sau de Bugs Bunny din Loonie Tunes? E drept, în primul rând, în mentalul colectiv al acelor ani, televiziunea era desigur sacrosanctă, iar cei care se vedeau îndeajuns pe ecranul clipocitor, albăstrui, al Diamantului căpătau proporţiile şi semnificaţia unor sacerdoţi ai cultului oficial. Nu întâmplător, la jumătatea anilor ’90, Adrian Sârbu avea să-şi alinte principala creaţie cu numele de Biserica PRO TV, iar Florin Călinescu avea să devină beneficiarul, cu adevărat meritoriu de altfel, al acestui gen de aşteptări metafizice.

Dar, înapoi în anii ’80, pe când perestroika aducea primele raze, timide, de soare în restul Lagărului Socialist, la noi era beznă şi frig, iar JR se înghesuia în programul de două ore al TVR-ului ca într-un lift insalubru, alături de un alt personaj cunoscut şi, de altfel, tot virtual: Ceauşescu. De ce, acesta, virtual? Cum bine observa cineva, nu mai ştiu cine, după ce imaginile de la procesul din decembrie 1989 au fost transmise, atunci a fost prima oară când l-am putut vedea pe Ceauşescu necenzurat. Restul, ceea ce se vedea sau se arhiva, i-a permis sclipitorului Andrei Ujică să lanseze anii trecuţi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, documentarul făcut numai din imagini aprobate şi apreciate de fostul preşedinte.

Destul însă despre Ceauşescu, înapoi la JR şi la realizările politice ale acestuia. E drept, JR a fost un ticălos irezistibil pe orice meridiane. După ce, în ultimul episod din sezonul ’79-’80, a fost împuşcat de un coleg de distribuţie neidentificat, americanii au fiert până în toamnă, ca să afle rezolvarea enigmei, aţâţaţi şi de teaserele Cine l-a-mpușcat pe JR? distribuite sub diferite forme de CBS, reţeaua care difuza serialul. Cu acest prilej, probabil, JR a făcut pentru prima oară, în mod manifest, politică, deoarece conservatorii s-au agăţat de teaserele Dallas-ului şi au distribuit insigne de campanie cu inscripţia: JR a fost împuşcat de un democrat, cu trimitere la republicanismul neprofesat, dar profund al personajului care se identifică cu statul lui George W. Bush.

Aici ajungem în miezul lucrurilor: înghesuit alături de Ceauşescu în grila claustrofobă a TVR-ului, JR era inamicul ideologic de moarte al acestuia. Nu interesantul diplomat republican David Funderburk, ci petrolistul texan era ambasadorul valorilor capitaliste, al unei Americi (cum li se spunea Statelor Unite pe vremea aceea) colorate, opulente, consumiste, autoindulgente, venale, în esenţă, al visului american.

Atunci când şi-a prezentat scrisorile de acreditare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socaliste (sau oriunde se aprobau dubioasele producţii capitaliste pe vremea aceea), JR a fost cu siguranţă acceptat ca exponent cinic al răului capitalist, pentru panseuri gen: “O conştiinţă este ca o barcă sau o maşină: dacă vezi că îţi trebuie una, închiriază-ţi!” Cenzura nu a luat în calcul însă faptul că acest gen de cinism avea reverberaţii profunde în mintea amărâtului om al muncii din acei ani, nu de alta, dar acesta intuia o cantitate de cinism cel puțin la fel de mare la exponenții Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate, cei care-l șefuiau și-l beșteleau în ședințe de partid, spectacole de circ grotești care azi au ajuns pe la televiziuni. Cinismul de stânga nu putea fi, însă, decât augmentat cu și potențat de ipocrizie, pentru a da entuziasmul de montaj literar-artistic fără de care nu puteai ajunge nici măcar membru supleant în asociația de bloc.

Așa, JR scotea capul dintre puricii ecranului, în serile când străzile erau luminate doar de tuburi catodice albăstrui, ca un înger exterminator, la fel cum Chuck Norris se ipostazia pe Facebook, după protestele din ianuarie, ca să salveze România. Ca să neutralizeze acest cavaler cu armură de catifea și pălărie de mangafa, propaganda dădea apoi cu o mulțime de Ceaușescu, fără să știe că duhul conjurat prin genericul-triptic sporea în puteri, cu atât mai mult cu cât era mai înghesuit de cântări ale României și orgiile de pe la CAP-uri ale lui Tatulici.

În visătoarea țară ce a prefațat revoluțiile de pe Twitter cu fix 20 de ani, prin felul cum s-au învârtit lucrurile în jurul TVR în 1989, principalul oponent al lui Ceaușescu nu putea fi decât virtual. Iar cea mai clară dovadă de virtualitate e faptul că JR a murit și înviat de mai multe ori, ca pisica, dar mai ales ca avatarul de care te descotorosești în joc pentru a îmbrăca un altul. După isterizanta vară ’79-’80, când nimeni n-a știut cine l-a împușcat, dar a înviat, petrolistul și-a încheiat prezența în serial – și serialul, apropo – cu un nou foc de armă, de asemeni misterios. Habar n-am cine l-a împușcat, la fel ca prima dată, dar a fost fix la momentul oportun: în 1991, când s-a terminat și cu comunismul. A urmat transplantul de ficat al interpretului, care l-a mai înviat pe acesta o dată, pentru ca stafia capitalismului să înceapă să bântuie din nou prin Europa, și nu numai, anul trecut, odată cu reuniunea Dallasului, când serialul a făcut ratinguri foarte bune. Și, cu siguranță, nici moartea de acum câteva zile nu-l va stânjeni prea tare: la fel cum alții trec în neființă sau ajung în Rai, JR a plecat pe YouTube, de unde va bântui vreo Coree de Nord sau alt teritoriu rătăcit.

Articol scris pentru ediţia de joi, 29 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts