Mania presei de a livra când și când revelații care răstoarnă istoria cu susu-n jos e, să zicem, la fel de veche cât presa. În ultimii ani însă, în România, ea se acutizează și capătă o serie de caracteristici aparte. Ca dovadă, cele trei filoane de dezinformare specific autohtone de mai jos.
Eminescu și eminescopatia. Nu demult, Adevărul publica o serie de revelații despre moartea lui Creangă și a lui Eminescu. Primul ar fi plâns până ar fi murit de tristețe „după Luceafăr”, diagnostic infirmat chiar în cuprinsul articolului, în care se vorbește in extenso despre epilepsia lui Creangă (se poate muri de epilepsie?…), iar al doilea ar fi fost lovit cu o piatră în cap de unul din pacienți, conform mărturiei… frizerului său, pe nume Dumitrache. Fantasmagoria circulă și cu un profesor de muzică Poenaru în chip de agresor, prin diverse locuri de pe Internet și nu numai. Simptomatic, chiar ziarul Adevărul contrazice toată minunea într-un articol mult mai serios, semnat de criticul Nicolae Manolescu, în care acesta rezumă ce se știe despre sifilisul și ce se presupune, cu argumente, despre psihoza bipolară a poetului.
Eminescopaților le-am dedicat un articol separat în această rubrică, așa că nu voi mai insista. Cert e doar că diferitele scenarii asupra morții poetului implică sau sugerează de regulă o conspirație având ca scop scoaterea din circulație a acestuia, eventual sau mai ales din motive politice.
Dacopații și protocronismul. Urmele limbii dace se păstrează în prea puține locuri, de unde prea multele speculații în privința acesteia. Un loc comun al blogurilor conspiraționist-dacopate e acela că daca ar fi foarte asemănătoare cu latina și că aceasta ar fi nu o limbă paralelă sau strămoașa dacei, ci urmașa acesteia. Trecem peste tot felul de „specialiști” marginali, cu blog, pentru că aceștia se înghesuie pe primele pagini ale oricărei căutări Google, și ajungem la un alt ziar cu vechime, Evenimentul zilei, care a descoperit: „Adevărul despre DACI de la BUDAPESTA ne va ZGUDUI. Istoricii ne-au MINȚIT”. Evenimentul nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să preia o teorie cam greu de crezut a unei cercetătoare controversate, Viorica Enăchiuc. Aceasta pretinde că a descifrat și a tradus unul din multele manuscrise misterioase existente în bibliotecile lumii, Codicele Rohonczi, și că acesta e scris, de la dreapta la stânga, în latină… cu alfabetul dac. Protocronismul e o poveste care a căpătat viteză în vremurile lui Ceaușescu, dar se pupă bine și cu un anumit gen de pornire religioasă, ca dovadă prezența întregii povești pe Crestinortodox.ro, unde descoperim cu mirare că doamna Enăchiuc a fost și pe la postul public de televiziune, care ne-a evanghelizat cu ideile domniei sale și ale altor dacopați într-o emisiune realizată de un domn pe nume Rafael Udriște.
Ceaușiștii. Că tot veni vorba de el, Ceaușescu „a deconspirat planul masonilor și al FMI înainte să fie omorât”, susținea Observator.tv prin ianuarie a acestui an. Nu știu dacă știrea a apărut și în jurnalul TV propriu-zis, dar e posibil, fiindcă textul e unul de neînțeles, cu lacune, în care masonii apar doar în titlu și autoarea dezvăluirii pare a fi, dar nu e clar cum, o oarecare Annely Ute Gabanyi. Google o dă pe aceasta în chip de cercetător istoric născut în România de la Budapesta, iar tezele ei au făcut carieră și în alte publicații cu pretenții, ca România liberă sau Jurnalul național. Ideea ar fi că FMI-ul a impus României condiții draconice în anii ’80, pentru a provoca o revoltă împotriva soților Ceaușescu, lucru care poate fi verosimil, dar naiba știe ce-au masonii cu toată povestea, fiindcă nu i-am găsit – sau poate n-am căutat suficient de temeinic – în alte articole ale referitoare la cercetătoare.
Fără pretenții statistice, fonfleurile de mai sus, împreună cu diferitele lor variante, sunt trei dintre cele mai răspândite teorii ale conspirației din spațiul public actual. Există două trăsături comune ale lor. Prima, nespecific românească, e că ele citează de fiecare dată cel puțin o sursă. Criteriul Wikipedia conform căruia adevărul depinde de verificabilitate, altfel zis, de citarea altei surse, face carieră și în afara celebrei enciclopedii colaborative – chiar dacă, apropo, povestea cu alfabetul dac se găsește și la articolul despre Codicele Rohonczi din Wikipedia în română. Într-o lume plină de surse dubioase, criteriul verificabilității tinde să devină irelevant sau chiar pernicios.
Al doilea element comun este un soi de ethos național, conform căruia România sau românii ar fi ajuns mult mai bine dacă Eminescu nu ar fi fost ucis de masoni sau colegi de sanatoriu, alfabetul dac nu ar fi fost îngropat de cine știe cine sau Ceaușescu nu ar fi fost scos din circulație de diferite alte conspirații. Cu alte cuvinte, fonfleul istoric autohton e o tentativă de sublimare nu în vis, ci în delir culturaloid, cu scopul dintotdeauna al descoperirii altor vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă.
Articol scris pentru săptămânalul Dilema veche.