Dacă tot ne putem lăuda că avem și noi un film nominalizat la Oscar, prin alianță, adică Toni Erdmann-ul produs de Ada Solomon, e cazul să încercăm o revenire la filmul pe care îl veți putea probabil vâna în cinematografele mai fițoase, în funcție de rezultatul Oscarurilor.
Dincolo de elogiile care i s-au adus până acum lui Maren Ade, regizoarea și scenarista germană a filmului care se revendică de la noul val românesc, cu privire la umorul de situație bine strunit care face posibil un obiect cinematografic rar, adică o comedie de aproape trei ore, am stat și m-am gândit ce e profund atrăgător și în același timp revelator în baletul extins al lui Ines și Wilfried Conradi, fata corporatistă și tatăl histrionic care își împart cele 162 de minute de film. Da, filmul e unul feminist, fiindcă e despre reprimarea la care trebuie să ajungă o femeie care dorește să urce într-o ierarhie inevitabil și realist masculină. Și, da, filmul e anticorporatist, fiindcă firma de consultanță a lui Ines și petroliștii nemți care vor să privatizeze o rămășiță a industriei extractive românești sunt doar niște tiparnițe de bani care produc concedieri și alte ravagii în numele scopului unic și perpetuu. Dar dacă s-ar fi rezumat la genul ăsta de concluzie-enunț-clișeu, Toni Erdmann ar fi fost un film militant și în niciun caz o comedie, probabil prost. Surpriza e alta: personajul titular, dublură a tatălui, în același timp fantast și iresponsabil, cu farsele lui de o gratuitate care te nedumerește la început – și, poate, chiar, până la finalul filmului, chiar dacă clovneriile lui deranjate reușesc să-i restarteze umanitatea și căldura reprimatei Ines.
M-am tot gândit la treaba asta, ajutat și de travesti-ul lui Wilfried (Peter Simonischek) în Erdmann, cu dinți și peruci care conturează o identitate de monstru teluric.
De fapt, Erdmann e în același timp copilul și strămoșul atavic al lui Ines, o specie precursoare, care aterizează în lumea deterministă și orientată către scopuri a fiicei pentru ca să repună lucrurile într-o mult mai omenească ordine laxă. Părinții, și mai ales tatăl, sunt prin definiție instanța normativă, severă, care te îndeamnă să “faci ceva în viață”, cum a făcut Ines cu asupra de măsură, și nu opusul acesteia. În termenii lui Freud, supra-egoul, autoritatea supremă care se convertește, la maturitate, în ideea de Dumnezeu. Și sugestia lui Maren Ade e alta: că în vremurile lui Ines, instanța supremă trebuie să devină exact contrariul. Erdmann e anti-supraego-ul, convertit la id-ul bazal, freudian, de unde flatulențele și celelalte apucături necenzurate. Schema în trei termeni a lui Freud, id-ego-supraego, se răstoarnă într-o eră care nu mai seamănă deloc cu cea victoriană, deși relațiile genealogice, familiale, se întorc să joace un rol într-o lume care și-a pierdut busola și țesătura de clan prin corporatizare și ierarhizare. La final, Wilfried-Erdmann pune în scenă chiar o deghizare a deghizării, transformarea într-un kukeri, un soi de maimuțoi tradițional bulgar însărcinat în folclor cu gonirea spiritelor rele, care participă la nuditatea sexuală a fetei mature la modul jubilativ, deși deloc incestuos.
Și atunci, o să vă întrebați, care-i concluzia? Nu știu. Toni Erdmann e un film care pornește de la clișee feministe și antiglobaliste, dar genul care te face să revii la el cu gândul, multă vreme după s-a terminat. Iar genul ăsta de raportare nu e un clișeu, ci o categorie în sine.
Dacă n-o să găsiți Toni Erdmann în cinematografe, puteți comanda BluRay-ul de pe Amazon. De pe 11 aprilie puteți face streaming cu el tot pe Amazon.
P.S.: Bucureștiul expaților, pe alocuri deranjat-orgiastic în scenele din cluburi, dar în general aseptic și rece, în care se desfășoară majoritatea acțiunii, e pentru spectatorul român un film în film, plin de sens. Imaginați-vi-l în analogie cu Roma din La Grande Bellezza a lui Sorrentino, de exemplu. Pentru publicul global, același București e un nicăieri al corporațiilor, care își construiesc în astfel de locuri o bulă de supraviețuire mai aproape de cele din SF-urile distopice, care izolează civilizații de nativii din jur, decât de refugiul nostru soft de pe Facebook.
P.P.S.: Știați că, tot prin alianță, România are deja o nominalizare la Oscar? E vorba de Five Broken Cameras, documentarul lui Guy Davidi din 2011. Davidi este un realizator israelian a cărui familie are origini la noi.