Fuga de Popescu

Când cu suspendarea, ochii fioroși au scrutat din nou conștiința telespectatorului. De astă dată, din spatele unor ochelari de culoarea semnalizatorului, în formă de elitre. Cristian Tudor Popescu s-a întors la vocația principală, de personalitate TV, într-o nouă deghizare.

Nu demult, încercând să definesc nu mai știu ce soi de epigonism, spuneam că e ca și cum ți-ai lua ochelari ca ai lui Bono ca să pari original. Ei bine – în mod curios, lui Cristian Tudor Popescu îi iese. E, din nou, altfel decât noi, ceilalți, de la bocii cu heliomate, la plagiatocilarii gen Ponta. Fiindcă Bono nu bântuie pe Realitatea TV sau PRO TV, ci doar pe la Live Aid, printre alți posesori de ochelari la fel de ciudați ca ai lui. Dar ochelarii portocalii, de muscă, sunt numai unul din seria accesoriilor neverosimile cu care se pavoazează Cristian Tudor Popescu. Editorialistul a mai posedat, în primul rând, Dacie și geacă de fâș, de care nu numai că nu s-a dezlipit, dar le-a și etalat, cuibărindu-se în paradigma „sărac și cinstit” de era să zboare Ion Iliescu din ea. Asta, în vremuri în care avea de mult contul plin, de la vânzarea acțiunilor de la Adevărul. La PRO Cinema, când vorbește despre filme, poartă uneori o pălărie cu boruri cât o fustă de chivuță, în orice caz de personaj tenebros, care, în lipsă de alt rost mai serios, creează distanța, cu avantajul că acoperă o altă caracteristică diferențiatoare a comentatorului, chelia, cea pe care a transformat-o de asemeni în renume în trecut.

Cristian Tudor Popescu cu George W. Bush în 2008. Imagine Wikipedia

Cristian Tudor Popescu cu George W. Bush în 2008. Imagine Wikipedia

Dar, printre accesoriile CTP-ului – cum i se zice cu un soi de familiaritate distantă sau acribie științifică, de parcă ai numi o vietate specială ori o substanță obscură -, se mai numără chiar T-ul semnăturii. Necesar, la începutul anilor ’90, pentru diferențierea de regretatul Cristian Popescu, șeful de școală al nouăzeciștilor. Dar și, dintotdeauna, de mulțimea inertă ca un activ de partid a popeștilor. Fiindcă, dacă te cheamă Ionescu sau Popescu, nu ai șanse să ajungi mare gazetar, spune o vorbă care i se atribuie lui Ion Cristoiu. Dar, servindu-se de litera T ca de un piolet, Cristian a ajuns. Cel puțin așa zic sondajele.

Dar să sfârșesc întâi cu accesoriile. Printre ele s-a numărat, cândva, chiar și Andreea Marin. Cu care a avut o emisiune pe un post defunct de radio, spre mirarea breslei, fiindcă pe atunci Cristian Tudor Popescu era mult mai important și Andreea Marin, mult mai populară. Andreea Marin a gângurit la un moment dat ceva despre consultațiile de imagine pe care i le oferea proaspătul Bono. Ca nuca-n perete? Nu tocmai. Fiindcă, oricât ar suna de ironic, Cristian Tudor Popescu se pricepe la TV. Reușește să spună lucruri simple, pe un ton apăsat, cu o dicție inteligibilă, în țara defectelor de vorbire, a frazelor începute în mandatul Năstase și terminate în cel al lui Băsescu și a discursurilor parlamentare de 23 de minute, citite de rârâiți. Știe să găsească totdeauna vinovați, fiindcă pentru el, la fel ca pentru noi toți, oropsiții, vina altcuiva e ca vitaminele, ne-ajută să ne ducem nefericirea-n cârcă zi de zi. E violent, în țara în care înjurătura e o slabă, dar frecventă compensație pentru vicisitudinile unei lumi care nu se-nvârte exact cum vrea incompetentul din român. Atacă la persoană, vorbește de caracteristici fizice, spre deliciul și reveria aceleiași lumi, care, să fim serioși, se îndeletnicește mai mult cu mititeii decât cu frumusețea.

Așa că, în definitiv, de ce asemenea construcție vizuală, excentricitate ochelaristă și de unde celelalte deghizări? E în primul rând fuga lui Popescu de el însuși. Dar, desigur, dacă spre sugătorii de sângele poporului, asupritorii de pensionari, suspendații de Parlament ar arăta cu degetul un oarecare, un popescu, cine l-ar mai crede? Geaca, ochelarii, pălăria, măștile sunt necesare. Ipocritul telespectator e seamănul tău și se oglindește în tine doar dacă ești diferit, îi arăți aseptice tușe caricaturale.

Articl scris pentru ediția de joi, 12 iulie, a săptămânalului Dilema veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *