Fuga de Popescu

Când cu suspendarea, ochii fioroşi au scrutat din nou conştiinţa telespectatorului. De astă dată, din spatele unor ochelari de culoarea semnalizatorului, în formă de elitre. Cristian Tudor Popescu s-a întors la vocaţia principală, de personalitate TV, într-o nouă deghizare.

Nu demult, încercând să definesc nu mai ştiu ce soi de epigonism, spuneam că e ca şi cum ţi-ai lua ochelari ca ai lui Bono ca să pari original. Ei bine – în mod curios, lui Cristian Tudor Popescu îi iese. E, din nou, altfel decât noi, ceilalţi, de la bocii cu heliomate, la plagiatocilarii gen Ponta. Fiindcă Bono nu bântuie pe Realitatea TV sau PRO TV, ci doar pe la Live Aid, printre alţi posesori de ochelari la fel de ciudaţi ca ai lui. Dar ochelarii portocalii, de muscă, sunt numai unul din seria accesoriilor neverosimile cu care se pavoazează Cristian Tudor Popescu. Editorialistul a mai posedat, în primul rând, Dacie şi geacă de fâş, de care nu numai că nu s-a dezlipit, dar le-a şi etalat, cuibărindu-se în paradigma „sărac şi cinstit” de era să zboare Ion Iliescu din ea. Asta, în vremuri în care avea de mult contul plin, de la vânzarea acţiunilor de la Adevărul. La PRO Cinema, când vorbeşte despre filme, poartă uneori o pălărie cu boruri cât o fustă de chivuţă, în orice caz de personaj tenebros, care, în lipsă de alt rost mai serios, creează distanţa, cu avantajul că acoperă o altă caracteristică diferenţiatoare a comentatorului, chelia, cea pe care a transformat-o de asemeni în renume în trecut.

Cristian Tudor Popescu cu George W. Bush în 2008. Imagine Wikipedia

Cristian Tudor Popescu cu George W. Bush în 2008. Imagine Wikipedia

Dar, printre accesoriile CTP-ului – cum i se zice cu un soi de familiaritate distantă sau acribie ştiinţifică, de parcă ai numi o vietate specială ori o substanţă obscură -, se mai numără chiar T-ul semnăturii. Necesar, la începutul anilor ’90, pentru diferenţierea de regretatul Cristian Popescu, şeful de şcoală al nouăzeciştilor. Dar şi, dintotdeauna, de mulţimea inertă ca un activ de partid a popeştilor. Fiindcă, dacă te cheamă Ionescu sau Popescu, nu ai şanse să ajungi mare gazetar, spune o vorbă care i se atribuie lui Ion Cristoiu. Dar, servindu-se de litera T ca de un piolet, Cristian a ajuns. Cel puţin aşa zic sondajele.

Dar să sfârşesc întâi cu accesoriile. Printre ele s-a numărat, cândva, chiar şi Andreea Marin. Cu care a avut o emisiune pe un post defunct de radio, spre mirarea breslei, fiindcă pe atunci Cristian Tudor Popescu era mult mai important şi Andreea Marin, mult mai populară. Andreea Marin a gângurit la un moment dat ceva despre consultaţiile de imagine pe care i le oferea proaspătul Bono. Ca nuca-n perete? Nu tocmai. Fiindcă, oricât ar suna de ironic, Cristian Tudor Popescu se pricepe la TV. Reuşeşte să spună lucruri simple, pe un ton apăsat, cu o dicţie inteligibilă, în ţara defectelor de vorbire, a frazelor începute în mandatul Năstase şi terminate în cel al lui Băsescu şi a discursurilor parlamentare de 23 de minute, citite de rârâiţi. Ştie să găsească totdeauna vinovaţi, fiindcă pentru el, la fel ca pentru noi toţi, oropsiţii, vina altcuiva e ca vitaminele, ne-ajută să ne ducem nefericirea-n cârcă zi de zi. E violent, în ţara în care înjurătura e o slabă, dar frecventă compensaţie pentru vicisitudinile unei lumi care nu se-nvârte exact cum vrea incompetentul din român. Atacă la persoană, vorbeşte de caracteristici fizice, spre deliciul şi reveria aceleiaşi lumi, care, să fim serioşi, se îndeletniceşte mai mult cu mititeii decât cu frumuseţea.

Aşa că, în definitiv, de ce asemenea construcţie vizuală, excentricitate ochelaristă şi de unde celelalte deghizări? E în primul rând fuga lui Popescu de el însuşi. Dar, desigur, dacă spre sugătorii de sângele poporului, asupritorii de pensionari, suspendaţii de Parlament ar arăta cu degetul un oarecare, un popescu, cine l-ar mai crede? Geaca, ochelarii, pălăria, măştile sunt necesare. Ipocritul telespectator e seamănul tău şi se oglindeşte în tine doar dacă eşti diferit, îi arăţi aseptice tuşe caricaturale.

Articl scris pentru ediţia de joi, 12 iulie, a săptămânalului Dilema veche

  1. Liniște și aripi | Teologie pentru azi Reply

    […] „oricât ar suna de ironic, Cristian Tudor Popescu se pricepe la TV. Reuşeşte să spună lucruri simple, pe un ton apăsat, cu o dicţie inteligibilă, în ţara defectelor de vorbire, a frazelor începute în mandatul Năstase şi terminate în cel al lui Băsescu şi a discursurilor parlamentare de 23 de minute, citite de rârâiţi. Ştie să găsească totdeauna vinovaţi, fiindcă pentru el, la fel ca pentru noi toţi, oropsiţii, vina altcuiva e ca vitaminele, ne-ajută să ne ducem nefericirea-n cârcă zi de zi. E violent, în ţara în care înjurătura e o slabă, dar frecventă compensaţie pentru vicisitudinile unei lumi care nu se-nvârte exact cum vrea incompetentul din român. Atacă la persoană, vorbeşte de caracteristici fizice, spre deliciul şi reveria aceleiaşi lumi, care, să fim serioşi, se îndeletniceşte mai mult cu mititeii decât cu frumuseţea”. pr. dorin picioruş teologie pentru azi […]

Post your thoughts