Ce-a câștigat Mircea Badea mâncând bătaie

Bătaia încasată de Mircea Badea de la un luptător de box thailandez (sau cum s-o numi sportul respectiv) a declanșat o epidemie de like-uri și share-uri din partea intelighenției de Facebook. În acest echivalent modern al aplauzelor și uralelor din arenă se ascunde însă un eșec, al raționalității și, implicit, al ideii de presă. Iar asta, din punctul de vedere al lui Mircea Badea, e o victorie.

De la ce s-au luat cei doi și de ce ar merita să vorbim în Dilema despre asta? Pe la sfârșitul verii, când Dan Voiculescu a ajuns la închisoare, iar instanța a decis că sediile Antenelor trec înapoi în proprietatea statului în urma afacerii fraduloase numite privatizarea ICA, Mircea Badea a scos demonstrativ o masă în fața clădirii din București-Ploiești a postului. Badea a vrut să-și facă numărul menit să-i convingă publicul că “justiția lui Băsescu” interzice libertatea de exprimare, dar el nu cedează. O serie de motocicliști, printre care și Constantin Teodor, omul care l-a bătut ulterior pe Badea, au apărut atunci pe Șoseaua București-Ploiești, în preajma Antenelor, și au început să-și ambaleze motoarele. Badea a susținut la TV o tiradă presărată cu cuvinte de genul “cretin”, “handicapat mintal”, în care își declara intenția de a “rezolva” unul dintre motocicliști “rău de tot”.

Nu toate cuvintele folosite atunci de Badea pot fi publicate într-o gazetă civilizată, ca Dilema. Dar, la televizor, ele se pot spune, nu numai fiindcă s-au spus, ci și pentru că CNA nu a luat o atitudine, ca instituție. Doar Narcisa Iorga și Valentin Jucan, reprezentanții adversarilor politici ai lui Badea, au condamnat în nume propriu amenințările și violența de limbaj a acestuia.

La câteva zile după, motocicliștii l-au așteptat – pașnic – pe Mircea Badea, la ieșirea din emisiune. Constantin Teodor l-a provocat la o luptă, în cadru mai mult sau mai puțin formal, întrebându-l dacă e gata să-și susțină amenințările cu fapte. Se dovedește că Badea a acceptat.

Ați mai văzut undeva așa ceva? Cu siguranță, în filmele istorice sau pe strada periferică a copilăriei. Toată povestea aduce, scălâmb, a duel. Cei doi au avut de împărțit o “chestiune de onoare”, pe care au ales s-o rezolve printr-o parodie de luptă.

De ce numesc lupta “parodie”? Îmi declin orice fel de competență în materie de box thailandez, kempo sau local kombat – oricum s-o fi numind ceea ce s-au prefăcut că fac cei doi. Dar, spre deosebire de un duel adevărat, lupta s-a petrecut nu la adăpostul privirilor, ca o chestiune de onoare, ci tocmai ținând cont de priviri și de ceea ce ar urma să spună spectatorii și fanii fiecăruia despre ea. Cei doi au negociat condițiile atent în avans, iar ceea ce am văzut a fost un spectacol, și nu un meci propriu-zis: nici nu s-ar fi putut, cu un campion și un realizator TV în ring. Am asistat exact la ceea ce remarca Roland Barthes în meciurile de catch, cele care prezintă publicului nu o luptă reală, ci un exercițiu demonstrativ sau un fel de teatru simplist despre bine și rău.

Simulacrul a stârnit nu numai aplauzele like-urilor și uralele share-urilor, ci și, din păcate, un cronicar cu reputație, Cătălin Tolontan, care a ținut să examineze problema din punctul de vedere al sportului propriu-zis, sancționându-l pe Teodor pentru că s-a luptat cu un amator, din postura campionului.

Tolontan ar fi putut scrie despre media sau despre sport; a scris despre sport, când de fapt problema e una de media. Oameni de felul lui Mircea Badea nu numai că ies din vechea logică a jurnalismului atunci când spun ceea ce spun la televizor, ci și ajung să treacă de la insultă la pumn. Nicio legătură cu regulile polemicii civilizate, care fixează confruntarea nu numai în plan verbal, dar și pe terenul ideilor și al raționalității. De la un punct încolo, un discurs ca al lui Badea ajunge să se transforme, la propriu, în lovituri. Forța primează asupra raționalului – sau, chiar dacă e vorba de o mascaradă, publicul asta înțelege.

Din nou, dincolo de conotațiile de simulacru, asta s-a mai petrecut odată, în Evul Mediu. Duelul e o uzanță care vine din așa-numitele leges barbarorum, uzanțele triburilor germanice, și e necunoscut în dreptul roman. Dezavuat de Biserică, ajunge destul de repede, din uzanță nescrisă, o practică interzisă. Regina Elisabeta I l-a scos în afara legii în 1571.

Dueluri au mai fost, desigur, de atunci. În Franța, în 1967, un socialist pe nume Gaston Defferre a rănit cu două lovituri de sabie un oponent politic pe nume René Ribière, pe care îl făcuse în prealabil “abruti”. În 1952, Allende, comunistul de la care avem în România refugiații chilieni din 1974, s-a bătut cu pistoalele cu un viitor președinte al Chilelui, Raúl Rettig. Exemplele din trecutul mai îndepărtat sunt mai notorii. Însă  interesant e altceva: duelul devine o uzanță proscrisă cam pe-atunci când apare presa, la începutul epocii moderne. Odată cu jurnalismul, în sistemele legale apar prevederile referitoare la insulta și calomnia în scris, mult mai puternice decât o înjurătură în agora. Numele englez al infracțiunii, libel, vine tocmai de la cuvântul latin care înseamnă “cărțulie” sau “opuscul”. În accepțiunea iluministă, onoarea cuiva depinde de adevărul sau neadevărul unui enunț negativ, iar adevărul este stabilit de o “comisie de specialitate”, în cazul dat, de un tribunal. Iluminismul, cel care revine la tradiția greco-romană, și fiica lui, presa, neagă “dreptul celui mai tare” consfințit prin forță în cazul duelurilor.

Înapoi la parodia Badea-Teodor, a dovedit oare cel de-al doilea, câștigând lupta, că nu e ceea ce primul numea “cretin” sau “handicapat mintal”? Mie și dumneavoastră, probabil că nu, fiindcă noi știm că, de exemplu, handicapul mintal sau cretinismul te împiedică să mergi cu motocicleta. Dar, pentru uzul galeriei, da. Fiecare stradă din fiecare mahala a fiecărui oraș din România are percepția tribală, difuză, a faptului că pumnii funcționează ca mecanism de tranșare a disputelor. În această logică, fundamental opusă raționalului și regulilor presei, și cel care mănâncă bătaie e “în regulă”. În această logică funcționează și Mircea Badea, pentru uzul acestui tip de public, și acesta e motivul pentru care a acceptat provocarea motociclistului.

Bineînțeles, jurnaliști și literați care s-au bătut în duel au mai fost. Dramaturgul Ben Jonson a ucis un actor, în secolul al XVI-lea. Pușkin avea o predilecție pentru astfel de lucruri, care i-a atras și sfârșitul prematur, după o rană de pistol căpătată în 1837. Câțiva ani mai târziu, Lermontov, un alt poet rus, a omorât și el pe cineva. La noi, Viorel Ilișoi a documentat cazul unui oarecare Spiru Prasin, care a murit în 1904, la Iași, într-un duel cu la fel de oarecare Wolf Filkenstein, din cauza unui sonet la urma urmei și el oarecare. Însă toate aceste confruntări au o notă paseistă, romantică, explicabilă în termeni de filiație culturală.

“Duelul” lui Mircea Badea vine, în schimb, din tradiția demonstrativă a mahalalei și a filmelor cu Brusli, în care “ține-mă să nu-l omor” și reacția publicului sunt mai importante decât satisfacția personală, propriu-zisă, sau cel puțin o dictează pe aceasta. Fanfaronadele de după ale realizatorului, care a susținut în esență că a abadonat lupta fiindcă a obosit, continuă aceeași logică, la fel cum Mihai Gâdea (“Sunt foarte mândru de prietenul meu… s-a comportat admirabil”) omologhează mahalagismul violent al lui Badea, ca politică a unui post TV.

Un like sau un share la toată această poveste e proba că rațiunea nu mai contează. Și că presa se transformă în altceva, o bătaie de cartier camuflată de un nume exotic și niște echipamente colorate, chiar cu concursul like-ului sau al share-ului în cauză.

Articol scris pentru ediția de joi, 13 septembrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Victor Popescu Reply

    Frumos croit in jurul ideii de duel fizic inlocuit de bataia mediatica. Un bemol: prof. Marian Petcu povesteste intr-una dintre cartile sale de istorie a mediilor romanesti, ca pe la inceput de secol 20 (sf. de secol 19) jurnalistii romani cu optiuni si pasiuni contondente se duelau inca intre ei – duel pe bune, cu pistoale si victime… Deci dueluri de tipul Badea vs. Huidu au preistoria lor 🙂

    • Iulian Comanescu Reply

      Victor: am dat și eu câteva exemple de literați/gazetari, sigur. Bietul Eminescu, când a înnebunit, a plecat prin târg cu o birjă și un pistol să-l împuște pe Carol I. Dar toată chestia era romantic-paseistă, acum e bruzli cu galerie.

Post your thoughts