Vintilă Mihăilescu despre uitare, fasole, cârnați, speranță și sentimentul național

Acum un an, am avut o discuție cu Vintilă Mihăilescu, despre specificul național și 1 Decembrie așa cum este/a început să fie în ultimii ani. Interviul era pentru Jurnalistan, un site-exasperare, pe care l-am ținut sus doar vreo câteva luni. Cum toată povestea nu mai e pe nicăieri pe Web, dar la vremea respectivă a făcut vreo 700 de like-share-etc., v-o ofer aici.

Iulian Comanescu: Ultima dată când am vorbit eu eram puțin agasat de faptul că România s-a fondat pe un soi de mit sau de ficțiune, cea cu “de la Râm”, care nu e chiar atât de adevărată istoric. De re-latinizarea limbii, dată de Școala Ardeleană, alfabetul latin și de mișcarea națională din secolul al XIX-lea. M-ați consolat atunci, fiindcă mi-ați spus că orice națiune se întemeiază pe un mit, pe o ficțiune istorică. Puteți dezvolta?

Vintilă Mihăilescu: Păi pot să dezvolt. Hai să ne aducem aminte de unde am pornit. Și aici, eu folosesc de foarte multe ori expresie foarte scurtă, dar care-mi place foarte mult, a lui Ion Conea, antropogeograf interbelic, care spunea: “E țara plină de țări.” Or nu poți să faci o țară, când ai multe țări. “Multe țări” însemnând vrânceni, maramureșeni și-așa mai departe. De la asta am pornit. Cu diferențe mult mai mari decât ne imaginăm acum. Cu diferențe inclusiv lingvistice, chiar dacă asta nu înseamnă că nu avem un fond de limbă comun – care face parte din acel “miracol al limbii române”. Dar, de pildă, după ’90, prin ’97-’98, dacă nu mă-nșel, a apărut un Dicționar româno-oltenesc. Să mă bată Dumnezeu dacă știam mai mult de șapte cuvinte din acel dicționar. Sigur, nu înseamnă că nu le puteam, cât de cât, înțelege. Dar diferențele zonale erau mult mai mari. Ca să nu mai vorbim de faptul că în perioada formării ca națiune, eram o societate țărănească, masiv, imens țărănească, iar burghezia era, practic, copleșitor, alogenă. Așa că eram în situația: Avem o populație, cum o facem națiune? Dacă nu ar fi fost acel gen de propagandă națională – nu naționalistă – nu am fi avut națiune. Nu am fi existat.

IC: Care e diferența dintre națională și naționalistă aici?

VM: Să nu confundăm construcția națională cu naționalismul ulterior. Mulți analiști spun că nu națiunea produce naționalismul, ci invers, naționalismul generează națiunea. Dar problema e când, după ce ai o națiune de 200, 300 de ani, te trezești iarăși cu Burebista. Dar să continuăm cu ceea ce spuneam. Trebuie să construiești o minimă percepție de omogenitate, de unitate, și aici a intervenit școala. Școala este principalul instrument al construcției naționale oriunde, fiindcă uniformizează limba și omogenizează, pe cât posibil, cultura. Deci avem o cultură comună. Și aici, la noi, s-a lucrat foarte, foarte bine în secolul al XIX-lea. S-a lucrat greu după Marea Unire, e drept: noi avem în continuare imaginea că atunci a existat o dorință de suflet globală, un soi de unanimitate. Nu, rezistențele au fost foarte mari la unirea Transilvaniei cu Regatul, din partea ardelenilor. Și munca – de propagandă în ultimă instanță, în sensul bun al cuvântului – de a asimila această diversitate pe care o prezintă Transilvania a fost uriașă.

IC: În orice caz, adevărul istoric nu contează atât cât pare, în formarea unei națiuni.

VM: O să merg la Ernest Renan, care e autorul paradigmatic al modelului de națiune francez, națiunea civică. Naționalitatea e un plebiscit de fiecare zi, orice individ poate să-și aleagă națiunea, apartenența – mai civic de-atât nu se poate. În partea a doua din lucrarea lui Ce e o națiune? – care e adesea pusă deoparte, considerându-se că domnul respectiv a făcut și niște greșeli – spunea foarte clar: important e nu numai ce ținem cu toții să memorăm, ci, mai ales, ceea ce acceptăm cu toții să uităm. Fără o parte de amnezie istorică și fără o parte de mitologie, o națiune nu poate exista. Și asta este un lucru absolut general. Sigur că toate acestea constituie, pe de altă parte, și o strategie. O strategie de opțiuni de construcție națională. Pentru noi, a fost Cu toții de la Râm ne tragem. Aveam și o variantă alternativă, autohtonistă, care a pierdut: dați, geți, traci și așa mai departe. Cu Ceaușescu, la un moment dat, s-a revenit la acest mit fondator, dar prin exces s-a creat respingere, la modul: “Mai lăsați-ne cu tracomania!” Dar toate sunt la fel de false și de adevărate, în același timp. Oricând, oricum e nevoie de un astfel de mit fondator. Problema este ce faci cu aceste mituri fondatoare după ce ai reușit să-ți construiești o națiune. Naționalismul care construiește o națiune este totdeauna xenofob, pentru că trebuie să se concentreze pe o anumită populație, în numele căreia își cere niște drepturi. Sigur, aici există niște limite. Poate fi vorba de o xenofobie mai strategică, mai diplomatică, care negociază. Sau una oablă, caz în care lucrurile sunt mai delicate. Dar o doză de xenofobie există în orice construcție națională. Pe scurt, mitul că numai la noi se întâmplă așa ceva e o prostie. Abordarea deconstructivistă, demitizatoare, care remarcă inexactitatea istorică, este o chestiune de igienă și a fost absolut obligatorie, după 1990, cu condiția să nu arunci copilul cu tot cu apa din copaie, să spui că orice astfel de mit este o escrocherie, un fals intelectual, o manipulare ordinare. La urma urmei, a fost un vis, iar dacă te gândești că viața e făcută din vise, fără vise viața ar fi un fals. Până unde ajungem?

IC: Până la urmă, mitul câștigător trebuie să aibă o anumită inserție în populația care devine națiune. El se justifică tocmai fiindcă a câștigat, la modul “Ceva este, dacă a prins.”

VM: Evident.

Trei fronturi ale revirimentului național

IC: Ați menționat tracomania, protocronismul care a creat un soi de scepticism sau de anti-patriotism pe vremea lui Ceaușescu. Am ajuns să ne detestăm simbolurile naționale și apartenența noastră, inclusiv din motive de propagandă. Totuși, am senzația că lucrurile încep să se schimbe. La ultimele parade de 1 Decembrie, e plin de lume, tricolorul devine un steguleț popular, ținut de multe mâini, copiii se urcă în TAB-uri și alte mașinării militare, iar Armata Română, atâta câtă e, se dovedește un babysitter foarte bun. Am prieteni care scot tricolorul în balcon de Ziua Națională și așa mai departe. Am început să uităm de excesul național-comunist, mai avem de așteptat?…

VM: Categoric, suntem într-o perioadă de reviriment care, probabil, va continua. Respingerea masivă a existat, evident, din cauza excesului comunist. Genul de discurs despre care vorbim a fost preluat și de neo-comuniști – sau cum vrem să-i numim pe Iliescu și toți ceilalți – și apoi monopolizat de o extremă dreaptă sau stângă, e greu de spus, dar în orice caz o extremă naționalistă gen Funar-Vadim Tudor. Această extremă era la rândul ei și mai excesivă, dacă se poate spune așa, decât cea neo-comunistă. Azi, revirimentul începe pe mai multe fronturi. Celelalte partide au înțeles că naționalismul – sau, mă rog, ideea națională – este un capital politic, a se vedea ce s-a întâmplat acum, deși nu l-a ajutat foarte mult pe Victor Ponta, “Mândri că suntem români”. Drept care Vadim a dispărut, fiindcă i s-a luat jucărica, după ce dispăruse și Funar, care era cel mai excesiv. Culmea, asta ne-a făcut să stăm mult mai bine decât alte țări din Europa, la capitolul naționalism extrem. Ceea ce e un mare avantaj. Sigur, e o escrocherie – sau nu chiar o escrocherie, dar în orice caz un anume tip de oportunism politic. Dar, neducând la limită acest discurs, păstrându-l într-o zonă, mă rog, acceptabilă, ai dezamorsat extrema naționalistă. Care, repet, nu mai are puterea să concureze cu marile partide, iar populația care are nevoie de acest discurs îl vede la toate partidele. Pentru că, din acest punct de vedere, cu cuvinte mai mult sau mai puțin diferite, toate partidele au jucat această carte.

Un alt front pe care începe revirimentul se leagă de faptul că după 2007, tot entuziasmul pro-Europa a început să se modereze. A nu se uita că am fost țara cea mai euroentuziastă de pe continent și chiar și acum rămânem pe locul întâi sau doi. Însă cu un scor cu vreo 30 și ceva de procente mai mic. Deci depinde dincotro privești. Dacă privești dinspre anii ’90, poți zice că încrederea în Europa s-a prăbușit. Dacă te compari cu alte țări, vezi că este încă foarte mare. Dar, oricum, s-a ponderat. Europa nu mai este percepută ca Europa visului, în care totul e perfect, chiar dacă mai folosim curent expresii gen: “În țările civilizate, asta nu s-ar putea întâmpla” sau: “Când o să facem și noi ca în țările civilizate?” S-a mai pus puțin surdina pe asta, a început să apară și o reflexivitate, o gândire critică de genul: “Sigur, e foarte bine în Europa, dar…” nu totul este alb, negru, cum ne-am închipuit după ’90. A început să apară și această gândire puțintel mai relativistă, să zic așa.

Al treilea front mă face să cobor puțin discuția în trivial. Am avut o sursă de derută atunci când nu s-a mai știut: 23 August a dispărut, a apărut 1 Decembrie, care-i Imnul? Încă, la nivel de societate, nu ne era foarte clar, de fapt, care-i ziua care ne reprezintă. Or, în alte părți, această zi națională, odată înființată, nu se mai schimbă. Franțujii – zic unii că ar trebui să-și schimbe Marseilleza fiindcă e prea sângeroasă, dar n-o schimbă. Ca să crească rădăcinile, trebuie să le uzi sistematic și să le lași unde sunt, dacă le vânturi în fiecare an nu mai prind. Pentru ca o zi națională să fie percepută și trăită ca zi națională, trebuie să fie ritualizată. Trebuie să aibă ritualuri domestice, ritualuri individuale, ritualuri private. Adică: eu, ca francez, știu că de Quatorze Juillet merg la paradă și stau lângă copacul ăla, după care mă duc cu nevasta la barul ăla, după care chem prietenii la mâncarea aia… Trebuie să existe un ritual cotidian, pentru că altfel totul este scenă, iar publicul se plictisește. Or dacă e zi națională, sigur, trebuie să ai și partea de spectacol, dar trebuie să ai și o participare. Și trebuie să ai acel gen de tabiet, de ritualizare, care să-ți facă plăcere că se repetă. Or aici, statistica mea, una total trivială este că anul trecut a fost pentru prima dată când, cu două zile înainte de 1 decembrie, în tot Cotroceniul, nu se mai găsea fasole. Tot omul, pornind de la povestea cu fasole cu cârnați, cu pomana electorală, spune-i cum vrei, a început să-și ritualizeze ziua de 1 decembrie, să o aducă în casă. Sigur, nu știm în momentul de față cum, ce spun e, încă, o speculație. Dar 1 Decembrie a fost, până de curând, doar în piața publică. Acum, începe să fie adus în casă, unde mai apare un drapel, mai apare o fasole cu cârnați, mai apare întâlnirea cu prietenii, mai apar astfel de forme de domesticire și privatizare a unei zile, a unui eveniment care era strict public, al lor. Al cui? Al politicienilor, “care se ceartă ca proștii”, despre care românul nu putea spune decât: “Nu mă interesează, și în zi de sărbătoare, tot spectacolul conflictelor politice? Mă lasă rece.” În momentul în care aduci acasă ziua națională, și asta de-abia a început, lucrurile se schimbă: începi să mănânci mâncăruri românești – nu are importanță că sunt sau nu sunt românești -, îți pui steag… Toate aceste mici elemente, aparent foarte triviale, fac ca sărbătoarea să treacă pârleazul. Să fie reapropriată. Nu mai este a lor, și doar a lor, începe să fie și a noastră. Încă nu știm cum, că asta se întâmplă doar de doi-trei ani, dar începe să fie.

Ponta cel mândru și Iohannis cel neamț

IC: Ați pomenit de “Mândri că suntem români”, sloganul lui Victor Ponta la prezidențiale. Ca să rezum, a avut un rol în mod curios pozitiv fiindcă a privat naționalismul caricatural de obiectul muncii. Dar de ce nu a funcționat electoral? Sau nu a funcționat suficient, pentru că într-o oarecare măsură a funcționat, dacă ne gândim la faptul că Victor Ponta a avut, totuși, 5,3 milioane de voturi?

VM: Cum spuneam, acest gen de discurs a fost preluat în diverse moduri de toate partidele. Cred că PSD a ales să joace această carte acum dintr-o necunoaștere acută nu numai a societății, ci și a propriului electorat. Ideea e că PSD este un partid mai de sat, mai de bătrâni, care au această mândrie dintotdeauna, iar acesta e un limbaj pe care îl înțeleg cu toții. Or, aici, a intervenit o contradicție puternică în discurs. Pe de o parte, îți apare un dispreț față de propriul popor, care a existat la Băsescu, dar l-a preluat Ponta, care se visa un Băsescu secund, doar că a fost un Băsescu mic și ratat. Asta e ce a visat, să fie un mare Băsescu și a devenit un Băsescu mai mic și mai prost. Or acest de discurs, de dispreț, această fudulie – “Noi suntem oricum câștigători”, amicul nostru Palada, cu “Hai să vă văd, băi, pufoșilor”… nu mai e clar: suntem mândri că suntem români sau facem ceva în capul românilor?

Credibilitatea acestui discurs a fost nulă. Pe de o parte, nici n-au știut să inflameze o parte a electoratului, ca Vadim, care, pe vremuri, când era încă puternic, era eficient. Știa cum să vorbească cu acel electorat. Nici acest gen de carismă pentru un anumit gen de public nu l-au avut. Iar discursul curent a fost de “oricum nu ne pasă”. Ce-a dedus de-aici alegătorul? “Voi sunteți mândri, dar fiindcă sunteți împotriva românilor. De ce-aș fi eu mândru să fiu ca voi, care vă uitați de sus și nu mai dați doi bani pe noi?” Iar pomenile electorale au început și ele să ducă la un anumit gen de saturație. Sigur că n-am niciun fel de statistici pe tema asta, totul e simplă speculație, dar era chiar înainte de campanie când am trecut prin niște sate cu niște treburi și bineînțeles că venea vorba de una și de alta, iar eu chiar am întrebat de povestea asta cu “suntem mândri că suntem români”. Nimeni nu o observase. Era atât de lipită de imaginea partidului și de neconvingătoare, încât de multe ori trecea pur și simplu neobservată. Iar când era observată, răspunsul era: “E!…”

IC: Discuția despre sloganul PSD ne duce bineînțeles la neamț, la Klaus Iohannis. Avem un etnic german care devine expresia unui soi de treziri naționale. Dacă nu greșesc, au apărut de niciunde 1,6 milioane de români, care l-au votat. De ce se leagă toate acestea de un neamț?

VM: Nu cred că s-a legat în primul rând de un neamț. Entuziasmul de ultimă oră pentru Iohannis – pentru că a fost de ultimă oră și aici e marea întrebare – ține de o defecțiune a PSD-ului. Care, prin natura lui, ar fi trebuit să păstreze legătura cu masele. Or Ponta n-a avut contacte cu organizațiile locale, cu nimic. Chiar propriul aparat a fost părăsit și s-a simțit ofensat. Maghiarii au dezertat total, deși mesajul UDMR a fost: “Noi mergem cu PSD-ul ca să ne obținem drepturile.” Rezultatul a fost spectaculos invers. Interesul cancelariilor occidentale pentru alegeri, în contextul cu Ucrania, a fost de altă natură. Am avut un sprijin pe care doar trei-patru persoane, din Europa, probabil că îl știu. Un sprijin puternic, fără niciun fel de teorie a conspirației. În ce a constat și cum s-a realizat acel sprijin e greu de spus, e clar doar că a existat. Important în toată povestea este însă ceea ce mie îmi place să numesc revoltă morală. Care e o revoltă de mase, și nu de clase. Și care, de fapt, are un trecut deja. Deși nu se vede continuitatea, această continuitate există. Genul de entuziasm, de mobilizare, pe scurt, din aceste două săptămâni este foarte similar cu mobilizarea din 2012, când cu Arafat și cu Băsescu, cu gogomănia lui Băsescu, care a făcut ca în câteva ore să iasă lumea în stradă. Cine? Au ieșit hipsteri? Nu, au ieșit toți care s-au simțit ofensați, direct ofensați, și care, a nu se uita, oricât n-aveau niciun fel de platformă politică și nici nu-și doreau să aibă, au fost foarte eficienți: au dat jos un guvern. Cum? În câteva săptămâni.

IC: Democrație participativă, opusul celei reprezentative – aceasta din urmă e cea tipică, care se exercită prin parlamentarii aleși.

VM: Da, teoretic așa se cheamă. Democrație participativă. Ce cred eu însă e că există un prag pe care l-aș numi moral, care poate fi teoretizat și trebuie să fie teoretizat pentru a putea să înțelegem mai bine și să traducem mai bine aceste fenomene – deocamdată discutăm într-un limbaj vechi despre niște fenomene foarte noi. Cu un termen generic și mai ușor de tradus, fenomenul ăsta se cheamă demnitate. Demnitate, în sensul că e un fel de pact minim garantat de reciprocitate: mă sprijini ca om, te sprijin ca guvern. În niște limite. Sub această limită, care e strict subiectivă, mor cu tine de gât. Altfel spus, mai grosolan, poți să-mi iei și banii, poți să-mi iei orice, dar nu-mi iei demnitatea. Nu mă faci mitocan. Nu mă faci pufos, nu mă jignești. Sună poetic, dar este acea limită ultimă a omului, în demnitatea sa de om. Or dacă ne gândim la ce s-a întâmplat în 2012, era după tăierile acelea extraordinare, de leafă, de pensii… până și Banca Mondială ne spunea că suntem nebuni, că nu va rezista populația. Ei, uite că populația n-a ieșit în stradă, chiar dacă n-a fost fericită. Când au fost protestele? Când efectiv ceea ce s-a întâmplat a fost perceput ca un afront la sănătate, la viață și, în ultimă instanță, la demnitate. de la pensionar, la corporatist. Încă odată, a fost o mișcare de mase, nu de clase. O revoltă difuză, tocmai pentru că insulta a fost difuză. Disprețul nu era la adresa unei categorii sau a alteia, ci a românului generic. Și atunci românul generic, trans-categorie, trans-tot ce vrei, s-a simțit ofensat și s-a supărat. Mămăliga explodează la noi când, cum să spun, o dai la câini.

Trebuie să începem să încercăm să înțelegem aceste fenomene de contagiune de masă, pentru că altfel cădem în tot felul de mituri de felul: “Cine câștigat alegerile? Diaspora.” Păi cine-i diaspora? La o analiză mai nuanțată, vezi că e o diasporă nordică, o diasporă sudică, mai există și legăturile – fiindcă numeric cei mai mulți sunt cei care au rude în țară, iar presiunea tinerilor migranți în familiile și rudele de acasă a fost foarte mare, pentru vot. S-a mai vorbit despre Revoluția Facebook, care a câștigat alegerile. Bun, dar Monica Macovei, care a avut o excelentă campanie virtuală, de ce nu a obținut nici măcar procentele din sondaje? La un moment dat, era cotată mult peste cele 4,5% pe care le-a obținut efectiv. Vorba prietenului și colegului meu Bogdan Iancu, nu seringa te vindecă, ci ceea ce pui în seringă. Contează nu Facebook-ul, ci mesajele de pe Facebook sau de pe pe alte medii: toată povestea cu diaspora care nu a putut vota și o grămadă de alte povești. Asta a scos lumea la vot. Internetul a fost doar un mijloc de transmitere în timp real a acestei contagiuni, a acestui vaccin, ca să zic așa.

N-aș spune că a fost doar un vot negativ, deși a fost și un vot negativ, dar mai ales în primul tur. În victoria din turul II a contat acel gen de jignire de care vorbeam. Toate imaginile cu cozile – fiindcă și cozile au o mitologie, ceva inconștient legat de imaginarul românesc, de pe vremea lui Ceaușescu. Iar în acest context de disperare și revoltă, Iohannis a fost luminița de la capătul tunelului. Nu disperarea singură a adus câștigul, ci faptul că a apărut și speranța pe lângă disperare. O speranță născută din disperare, dar care a existat și ca speranță. Și ca să existe, speranța trebuia să aibă și un nume. Întâmplător, Iohannis, fiindcă asta era la îndemână. Deci nu e neamțul, nu e primarul Sibiului, este numele de cod al speranței. Singur, contează și că e neamț, dacă era ungur, ar fi fost mai dificil – românii au avut dintotdeauna o admirație față de sași. Ardelenii sunt primii care să dea sasul ca model de muncă, de viață și așa mai departe. Dar, pe lângă acest avantaj, că e neamț, culmea, mai avea și avantajul că nu vorbește. N-a fost o alegere strategică, așa l-a făcut mama lui…

Una peste alta, speranța este o chestie difuză. Dacă găsește un recipient, curge în ea. Dacă recipientul începe să vorbească, cei care speră se pot deziluziona. Iohannis a fost recipientul perfect, omul potrivit la momentul potrivit. Numele de cod al unei speranțe care nu poate fi măsurată sociometric prea mult, dar este foarte importantă. Este o energie socială, care se poate revărsa. Și, ca orice energie, are alte legi decât materia. Asta-i altă greșeală: căutarea învingătorului. Care a fost, de fapt, actorul principal, purtătorul de steag? N-a fost. Niciunul. Pentru că a existat această energie, acest entuziasm difuz, care a avut încotro să se ducă. E ca în fizică, aproape: pui capacul pe oală, presiunea crește și poți avea o explozie. Ăsta este votul negativ, pe undeva. În momentul în care toată acea energie, strânsă în ceaun, o canalizezi, îi dai un tub pe care să iasă – păi se duce oblu!

IC: Din păcate, aburul e volatil. Cum se transformă acest gen de forță, speranța, într-un grup de alegători cu interese clare, prezență ritmică la urne și reprezentanți în structurile statului? Altfel spus, numele de cod Iohannis înseamnă nu unul, ci 100 de iohanniși pentru fiecare. Riscul ca în spatele lui să nu fie nimic e destul de mare.

VM: Evident că acesta este marele risc. Acest entuziasm, sau nevoie de speranță, a fost atât de mare, încât niște categorii largi nici n-au văzut cine-i în spate. N-au observat că un domn Blaga, Videanu și alții apar al televizor în spate. Când nu vrei să vezi ceva, ca să poți să speri, nu vezi. După Sărbători, că acum românii au alte preocupări, o să-i cam vedem și o să spunem: “Păi stai puțin, că parcă era Iohannis.” Da, dar era și Iohannis. Asta va fi o primă trezire la realitate, indiferent de ce-ar face Iohannis. Pe de altă parte, riscul unui entuziasm de acest gen este să nu se transforme într-o strategie, într-un proiect. Vom vedea ce poate face Iohannis cu el, împreună cu întreaga echipă – oricare va fi această echipă. Al treilea lucru – și asta se întâmplă cu România din ’90 până încoace -, suntem un popor foarte emoțional, cu excese de entuziasm și excese de pesimism. Or mă uitam, Ovidiu Nahoi chiar are acum un articol în Dilema, Iohannomania nu-i bună pentru România. E un titlu foarte corect: la câteva zile de la alegeri, încă vreo 10% din populație, care nu a votat cu Iohannis, e convinsă că a votat cu Iohannis. Pe acest val de entuziasm, ai un val de așteptări care se vor deveni nerealiste orice-ai face, chiar punând binele în față. E o lege socială clară, relația între așteptări și realizări. S-ar putea ca pe Iohannis exact entuziasmul care l-a adus ca președinte să-l distrugă. Indiferent ce-ar face el. Sunt trei instanțe care se vor limpezi către sărbători: relația lui Iohannis cu vechea echipă, capacitatea de a transforma entuziasmul în proiect și raportul dintre așteptări și realizări. Toate acestea se vor limpezi rapid. Dar rapid.

IC: Din ce spuneți deduc că în ADN-ul nostru e o oscilația de la “Pupat toți piața endependenți”, la “Simț enorm și văz monstruos”, în termenii lui Caragiale.

VM: Exact. În orice țară, după alegeri, ai optimism. Fără să pot să dau date concrete în secunda asta, pot spune cu certitudine că oscilațiile înainte-după alegeri la indicatori de genul “Țara merge într-o direcție bună sau proastă?” sunt, la noi, teribile. Or de data asta e una din cele mai puternice.

Cine a câștigat alegerile? Facebook sau telefonul? Și ce amestec a avut Biserica?

IC: Legat de “cine a câștigat” ar mai fi un lucru interesant. Despre Facebook s-a vorbit atât pentru că există cifre, Internetul are însușirea de a fi ușor și imediat măsurabil. Am discutat cu diferiți prieteni din diaspora însă și în toate cazurile am aflat că au dat numeroase telefoane acasă. E un enunț empiric, nu avem studii care să ateste așa ceva, dar ce părere aveți de ipoteza “telefonul a câștigat alegerile”? Se poate măsura cât a contat mobilul?

VM: Din câte știu eu, nu, nu se poate măsura, CIA-ul probabil că poate, dar noi nu. Nu am fi putut măsura în timp real decât dacă înregistrările respective ar fi fost înregistrate în mod legal. Iar legal nu poți să faci o astfel de cuantificare, fiindcă într-o anchetă sociologică ulterioară, probabilitatea de nesinceritate este uriașă. Câți părinți vor recunoaște că și-au schimbat părerea și votul pentru că i-a sunat băiatul sau fata din străinătate? În plus, suntem la mai multe zile după, am vorbit de entuziasmul pro-Iohannis, deci sinceritatea nu e metodologic garantată. Pe de altă parte, calitativ, ca să zic așa, la nivel strict empiric și simplu, am și eu o colecție de cazuri de genul: “Mamă, dacă nu votezi cu Iohannis, să știi că nu mă mai întorc acasă!” Deci, presiunea la modul ăsta era. Sunt niște milioane de români care sunt în această situație, de a vorbi cu bătrânii, care sunt în mare parte bătrâni care sunt în mare parte din rural, adică exact bazinul electoral tradițional al PSD-ului. Tocmai de aceea spuneam că PSD a rămas în urma propriului electorat. Pe lângă că s-a subțiat prin moarte naturală, clasicul electorat al PSD este infuzat de ceea ce se cheamă remitențe sociale. Deci de transferul de valori, criterii și comportamente dintr-un Occident care are puțintel alte standarde și unde copiii votanților PSD trăiesc de doi, șapte, zece, 15 ani. Toate aceste relații, aceste network-uri s-au mobilizat și au fost după părerea mea chiar mai puternice decât Internetul în sensul de Facebook al tinerilor din orașe. Care a contat și el. Dar telefonul a putut să mobilizeze partea aceea amorfă, tipic pesedistă.

Chestie care era previzibilă, dacă te uitai doar pe cifre. Utilizarea Skype a crescut în rural foarte tare, dintr-un motiv foarte simplu: tata, mama, bunicul voia să vorbească cu nepotul. Și vezi bătrâni de 70 de ani care habar n-au să deschidă telefonul, dar care sunt toată ziua pe Skype. Fenomenul “Bunicuța pe Skype” durează de ani de zile. Înmormântările pe Skype durează de ani de zile. Deci acest gen de relație există de foarte multă vreme. Și atunci care e familia? Nu mai e doar cei care locuiesc în acea casă, în momentul respectiv. E această gospodărie difuză ai cărei membri și-au păstrat comunicarea cvasi-cotidiană, chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare.

IC: Mai există un termen care intră și în ecuația națiunii, și în ecuația alegerilor: Biserica Ortodoxă. La alegerile prezidențiale, au apărut inițial simptome că unii dintre preoți au susținut PSD, pentru ca ulterior, în seara alegerilor PF Daniel să dea acel cunoscut mesaj în care să spună că e în regulă și dacă țara e condusă de un străin.

VM: Necunoscute sunt căile Domnului!

IC: Sunt ale Domnului?

VM: Nu. Sunt ale oportunismului Bisericii Ortodoxe. Preoții – nu toți – au susținut PSD, nu atât în București, cât în sate, unde e mai puțin vizibil. Sunt prea multe exemple concrete ca să putem să închidem ochii la acest parteneriat evident. Inclusiv mite electorale: BOR a primit o sumă uriașă înainte de alegeri, care trebuia să meargă la Ministerul Culturii. Acest gen de intervenție a devenit aproape vizibil, aproape pe față, și în orice caz a început să fie perceput ca atare de populație, împreună cu alte comportamente cam hrăpărețe ale Bisericii. De asta ne putem da seama dacă ne uităm la încredere, la atitudinea populației față de Biserică. Suntem cea mai religioasă societate din Europa, pe departe. Suntem pe locul al șaptelea din lume – ca răspunsuri afirmative la întrebarea: “Sunteți credincios sau nu?” Dacă punem a doua întrebare, referitoare la credincioși practicanți, procentele scad. Astea sunt cifrele “de încredere”, care sunt uriașe. Și pe care se bazează BOR-ul. Dacă punem întrebări despre încrederea în Biserică, procentul de răspunsuri afirmative e mult mai scăzut și, mai mult, în permanentă scădere. Dacă am întreba – și asta nu se întreabă în cercetări – care e încrederea în preoți, ar fi cu mult mai jos și decât cea în Biserică. Deci oamenii fac această diferență: “Cred în Dumnezeu”, “Cred în Biserică”, dar “În omul din fața mea preotul, nu mai cred.” Lucrurile astea țin de experiența oamenilor, în ultimii ani, cu preoțimea, în condițiile în care, repet, vorbim de o populație realmente foarte credincioasă – în stilul ortodoxiei de țară, OK, dar oamenii sunt realmente credincioși. Ceea ce duce la concluzia că va veni nota de plată după aceste alegeri. Iar faptul că mesajul despre străin a apărut doar în momentul în care a fost clar că străinul a câștigat e o fățărnicie care a șocat pe prea multă lume.

IC: Cum de suntem atât de credincioși? Nu ne vedem ca foarte morali, de exemplu.

VM: N-are nicio legătură cu moralitatea. La primul nivel, explicația este că suntem cea mai mare populație rurală din Europa. Peste 50%, dacă ne gândim la o groază de orașe care au devenit peste noapte orașe și au rămas de fapt sate. Procentul real e, de fapt, mult peste. Or țăranul, cultural și prin educație, este credincios. Pretutindeni în lume, ponderea credincioșilor este mai mare în rural decât în urban.

Pe de altă parte, cifrele înșală. Noi n-avem distincția între credincios și non-religios sau agnostic, ca să zic așa. Avem doar distincția credincios-ateu. Or catacterizarea ateu e un lucru de prost gust, intolerabil. A te declara ateu. În alte țări, există o categorie de 20-30-40% de non-religioși. Această categorie lipsește la noi. Și atunci ar putea fi o diferențiere, cu credincioșii incluzând și non-religioșii.

Într-un alt registru, această religiozitate este declarativă. Dacă mergi mai departe și vezi frecvența practicilor religioase, lucrurile sunt, iarăși, mult scăzute. Și în fine, mai există ceea ce eu numesc creștinism de țară. Mai metafizic, Eliade vorbea de creștinismul cosmic. E un gen de creștinism amestecat cu multe ritualuri și practici pre-creștine, cu doze de magie. Faptul de a crede în ceva se cheamă la noi creștinism. În București, noi am măsurat: “De câte ați fost la descântat?” Vreo 30 și ceva la sută au recunoscut că au făcut asta, și acei 30 și ceva la sută se declară creștini ortodocși. Sigur sunt ortodocși, dar practicile sunt mult mai heteroclite. Deci în spatele declarației de credință e un spectru mult mai larg și mai diferențiat. Avem deci o imagine paușală, care trebuie spartă în categorii mai precise.

România lucrurilor mici

IC: Vreau să ne întoarcem la 1 Decembrie și la lucrurile mici care ne caracterizează, eu m-am uitat puțin la mâncărurile românești, care de fapt nu sunt românești, dar ni le asumăm cu bucurie: mici, sarmale și altele. Bogdan Iancu vorbea despre termopane, care sunt și ele globale, dar și un soi de mit sau aspirație locală. Am mai văzut, la Târgu Neamț de pildă, balcoane închise cu geamuri de autobuz. Și așa mai departe.

VM: Aș începe cu casele pe care și le fac românii care au fost la muncă în străinătate. Din momentul în care s-a putut ieși, imensa majoritate a celor care migrau își cheltuiau cam 80-90% din banii din remitențe pe amenajarea și dezvoltarea casei. În 2007, într-un an, au intrat oficial peste 6 miliarde de euro. Odată cu criza, sumele au început să scadă, acum au reînceput să crească ușor, în orice caz acum vorbim de peste 3 miliarde pe an. Casele erau inițial case făloase, case de fală, cum avem camera bună sau camera de fală în Maramureș. Construcții care nu erau făcute pentru a fi funcționale, ci pentru a propune sau impune un anumit gen de statut, lucru pe care îl recunoșteau chiar posesorii lor uneori. Vorba lui Noica, “Nu mai vrem să fim veșnicii țărani ai istoriei”, dar țăranul o spune pe limba lui: “Nu mai vreau să fiu țăranul prost, așa cum credeți voi. Acuma, am posibilități să fiu ca voi.” Ca voi, cum? Modern, occidentalizat. Acest fenomen, care era unul de ruptură totală și cu timpul, și cu locul, a început să se potolească, și în locul lui a început alt fenomen, casa rustică. Din punct de vedere elitist, poți spune că e la fel de kitsch ca și cealaltă, dar e mai mică și devine mai funcțională. Dar important e ce înseamnă acest gen de casă pentru cel care o vrea: un fel de reancorare în local și în tradiție, chiar dacă nu este așa. Chiar dacă este un fake, un simulacru. Fiindcă simulacrul este trăit de oameni care spun că s-au întors la vechile tradiții. Rusticul este modern și tradițional în același timp. Este, de fapt, o căutare a unor rădăcini, o revenire acasă simbolică. La fel cum ruptura prin casa făloasă era simbolică. În orice caz, ruralul, după ce și-a făcut deschiderea spre lume, începe să re-simtă nevoia de niște rădăcini. Altfel spus, începe să valorizeze localul, tradițiile și așa mai departe?

Ce legătură are asta cu mâncarea? E exact același lucru. În ultima vreme, a apărut toată această piață a produselor tradiționale, sau locale – fiindcă la noi nu se face diferența, deși ea există clar la modul normativ. E vorba de modalități de revalorizare a localului, după o ultravalorizare a tot ce e Occident, în cazul nostru supermarket. Ne întoarcem iarăși la “țara e plină de țări” și asta e un lucru bun, de-acum. Este trăit ca bogăție, ca diversitate, ca specific. Mi-aduc aminte că am făcut primul Târg al Țăranului pe vremea când eram la Muzeu (Muzeul Național al Țăranului Român, unde Vintilă Mihăilescu a fost director – n.r.), pe vremea când așa ceva nu exista. Acum avem Festivalul Cepei de Nu Știu Unde, sau al Clătitei de Nu Știu Unde, cu efuziuni de Guiness: “Trebuie să avem cea mai mare clătită din lume.” Asta renaște un sentiment de patriotism local, ceea ce e foarte important în sine.

IC: Dragobetele se bate cu Sfântul Valentin.

VM: Exact, iar asta atestă o supradoză de Occident. Dar și o redescoperire a localului, a regionalului. Atunci când toate aceste lucruri au devenit o piață, business-ul și-a spus: “Hopa, iată o resursă!” Și a preluat-o – vezi produsele locale. Brandul “Gusturi românești”, care e foarte bine construit, și m-am surprins, când voiam să-mi iau pur și simplu un salam, să-l pun pe pâine, cum m-am dus reflex spre “Gusturi românești”, pe ideea că e mai bun, că e mai de-al nostru, că o să mă simt eu mai bine. Toate chestiile astea minore, dar care sunt cele cotidiene, sunt încorporate, sunt dincolo de ideologie, ilustrează și în același timp produc această reorientare a valorilor, a aspirațiilor și în ultimă instanță, renasc ideea de român, de românitate, de particularitate și de local. Fiindcă localul nu este străin, este o chestie de mândrie locală de a fi român de-acolo. Adică: Eu sunt mai român decât tine! Avem deci o reapropriere a ideii de român, de specific, de particularitate, care începe să capete valoare, după ce, multă vreme, din n motive, a fost devalorizată. Or astea-s pârghii mult mai importante decât alea ideologice. Dacă venea Mama Românului la conducere și spunea: “Frați români, haideți să fim români!”, i se dădea cu tifla. Acum am pornit de jos în sus, de la burtă spre spirit ca să zic așa, adică de la încorporare, de la chestia aia fundamentală care se cheamă bucuriile primare.

IC: Dacă nu v-am deturnat eu cu întrebările, asta înseamnă că sentimentul național e în momentul de față pe nivelul de bază al piramidei lui Maslow?

VM: Exact. Dar asta e fundamental, pentru că nivelele următoare le poți pune doar pe o bază. Și baza este asta, a nevoilor fundamentale, pe care le re-valorifici și le re-asumi.

IC: Interesant e faptul că avem și un salam săsesc pe acest nivel, în persoana lui Iohannis. Ultima întrebare: ce faceți de 1 Decembrie 2014?

VM: Exact ce am spus. Nevastă-mea a luat cu o săptămână înainte fasole și ciolan și îmi chem niște studenți și sărbătorim 1 Decembrie cu fasole și cârnați.

Biografie și listă de scrieri pe ro.Wikipedia.org.